Cu două milenii şi jumătate în urmă, tot într-o zi rece şi înzăpezită, un aventurier din Megaran care privea acropola de pe aceleaşi coline, din acelaşi loc, trebuie să fi fost şi el vrăjit de ceea ce a văzut; poate că a simţit şi el acelaşi fior de melancolie pe care îl simt şi eu. Cu secole în urmă, într-o zi ca asta, când oraşul Constantinopol era răvăşit de durere şi teamă, ce trebuie să-i fi trecut prin minte călugărului bizantin care a refuzat să-şi renege credinţa şi să sfarme cele mai venerate icoane, după ce s-a strecurat afară din mănăstire şi a privit zăpada căzând pe Hagia Sophia pentru ultima oară înainte de a fugi din oraş? Ce melancolie a zăpezii trebuie să fi simţit împăraţii, sultanii, cuceritorii şi cei învinşi în timp ce priveau ninsoarea căzând peste Istanbul?

Iau o înghiţitură din coniac. Teo are dreptate; oricât de mult s-ar schimba, sufletul oraşului nu poate fi cucerit niciodată. Ceva din el rămâne întotdeauna, ceva inexplicabil, ceva veşnic care, timp de mii de ani, a creat aceleaşi sentimente de melancolie şi profunzime în inimile celor care privesc ninsoarea căzând pe oraş: peste Bizanţ, Constantinopol şi Istanbul. Tolănită în fotoliul vechi, cu paharul de coniac, trăind acel moment suspendat în timp, mă întreb de ce mă aflu aici. Ce caut eu în atelierul unui profesor ciudat şi slobod la gură, care are îndrăzneala de a mă numi «o bucăţică bună» şi care ajută un bărbat de treizeci de ani obsedat de găsirea unui porţi care s-ar putea să nu fi existat niciodată şi, dacă a existat, a fost distrusă cu sute, dacă nu chiar mii de ani în urmă? Ce este realitate şi ce este ficţiune?