Cînd împlineşte patruzeci de ani, Paolo porneşte într-o călătorie în Himalaya, în regiunea Dolpo, alături de doi prieteni de aceeaşi vîrstă. Expediţia lor este mai mult decît un periplu printr-un loc aspru, maiestuos şi încă ferit de tumultul lumii contemporane. E în primul rînd un parcurs iniţiatic, o redescoperire a sinelui, ce uneori seamănă teribil cu un pelerinaj. Paolo porneşte la drum avînd în rucsac cartea cult a lui Peter Matthiessen, Leopardul de zăpadă, şi străbate aceleaşi locuri ca mentorul său dispărut, fiind frămîntat de aceleaşi întrebări şi confruntat cu aceeaşi măreţie a Himalayei. Aici, în Dolpo, în aerul tăios al înălţimilor, cei trei prieteni, însoţiţi de un grup de localnici, îşi redescoperă sufletul. Frigul, boala, întîlnirile cu călugării budişti sau cu sătenii din regiune, legăturile subtile care se creează între cei trei prieteni şi tovarăşii lor nepalezi sînt descrise de autor într-un ritm alert, ce nu ocoleşte explorările profunde ale propriei conştiinţe. Dar de ce să urci un munte fără să ajungi vreodată în vîrf? Pentru că, spune Cognetti, drumul e mult mai preţios decît piscul. Căci cine a văzut sacrul Kailash de pe creasta neprihănită a Muntelui de Cristal?

„Jurnalul lui Cognetti e o kora tibetană, o călătorie aparent întortocheată spre destinaţie, ce reprezintă de fapt un ritual neîntrerupt al tăcerii şi al singurătăţii celei mai depline... Fără să ajungi vreodată în vîrf. Călătorie în Himalaya ne face să ne identificăm cu acel loc, perceput în lumina explorării autentice, unde natura şi oamenii din jur modelează spiritul călătorului care le contemplă pe toate şi cade sub vraja lor, a forţei lor invincibile.” (Il Messaggero)

„Paolo porneşte la drum cu scopul de a se apropia de Tibetul real, de-acum înglobat de China şi anulat oficial, dar şi din motive personale, vrînd să-şi ia astfel rămas-bun de la «regatul pierdut» al tinereţii odată cu împlinirea vîrstei de patruzeci de ani.” Esquire (Italia)

„Printre oi albastre şi leoparzi nevăzuţi, Cognetti face o călătorie în sînul poeziei aspre a naturii.” (la Repubblica)