O nouă zi de Duminică. În toxicitatea scriiturii recurente la pandemie, doi oameni se și ne răsfață scriind literatură. Epistolară. Se scriu, cum s-ar spune, unul pe altul, în scriituri paralele. Egale. Căci numai egalii pot scrie așa.

Părintele Cristian și Cosmin – doi prieteni – ne fac prieteni, iarăși, cu literatura cuvintelor care refuză să se piardă în vorbărie. Adunați pe fire de partitură sincronică, amândoi ne propun citirea în cărțile adevărate. Un soi de magi care ne descoperă Steaua aceea care duce și luminează cărările din care ni s-au născut certitudinile vieții. E mai mult decât un dialog epistolar sacralizat într-o carte. E scriitura aceea care vindecă de secătura vremii, adapă cerul cu limpezimi. Am citit mai întâi câteva pagini de manuscris, apoi nu m-am mai putut opri. E un soi de jurnal de bord al unei corăbii care poartă cu sine aur și argint și topaz și granate, dar și mirodenii, mirodenii de tot soiul, într-atât, încât Oceanul ce o poartă pe val se înmiresmează. Scorțișoara autoironiei – cine-i știe, le vede deseori zâmbetul – piperul istețimii care se smerește și al limpezimii care doare, sarea cuvântului care drege rana, cardamomul elocinței și dulcea nucșoară a rostuirii, într-o limbă română exemplară, sunt toate aici, în tainițele cărțiicorabie.

Sentimentul a fost că vreau cartea între coperți, să mă certe din raftul bibliotecii, ca să o recitesc. Să o degust pre literă tipărită în veșmântul cernelii. Cum ai putea să nu iubești o astfel de carte și cum să nu prețuiești cu dragoste o prietenie care naște o astfel de construcție dialogică. Sentimentul că mă vindec – de greu, de urât, de oboseală – m-a încercat pe întreg parcursul cărții. Încercați. Nu vă grăbiți. Luați și gustați din tihna unor cărturari clasici, după regula de aur a vremii trecute și a celei care scapă vremurilor. Cu adevărat, Împărăția cerurilor e înlăuntrul nostru. Fericiți cei care ne descoperă, din timp în timp, zidirea din ei. -- Constantin Necula