Decizia de a edita această colecție este motivată, în primul rând, de identificarea unui clivaj în memoria socială a oraşului între analizele cercetătorilor axate pe zonele centrale și prezența unui imens fond de istorii comune ale cartierelor, insuficient exploatat din punct de vedere publicistic.

Analizele cercetătorilor și activismul actual subliniază importanța opririi demolării imobilelor de patrimoniu, clasate sau nu pe Lista Monumentelor Istorice, și necesitatea intervenției urgente în vederea protejării acestora, revendicând cu precădere patrimoniul sfârșitului secolului XIX și începutului secolului XX. Acest tip de discurs presupune o selecție și o reimaginare dintr-o perspectivă lineară, caracterizată prin elemente de nostalgie (anumite „elite" sau ,,timpuri"), urmând o tradiţiea istoriografiei bucureştene, axată preponderent pe centrul oraşului şi pe clădirile sale de patrimoniu. Astfel, anumite spații construite în afara centrului par să intre foarte rar sub incidența acestor dezbateri legate de patrimoniu.

Au trecut peste 60 de ani de când au început să fie edificate cartiere precum Drumul Taberei și Balta Albă, memoria acestora începe să fie uitată, iar istoria lor, care ar trebui să umple acest gol, a fost scrisă doar parțial sau, în majoritatea cazurilor, deloc.

Dacă în momentul edificării acestea reprezentau o inserţie modernă în oraș și formau bastioane ale muncitorimii și funcționarilor bucureșteni, evoluția postdecembristă, caracterizată de disoluția industrială, a schimbat structura socială a cartierelor. Dacă în anul 1989 Bucureștiul avea peste 200 de unități industriale, împărțite în 8 zone principale şi 21 de microzone cu grupări de întreprinderi industriale, și aproape jumătate de milion de locuitori care lucrau în ele, în ultimele trei decenii fabricile au fost închise, în urma unor schimbări considerate fie inevitabile, fie binevenite.