O nouă carte nouă ce exorcizează angoasele societății. Sorin Șerb ne așează în față cioburile oglinzii sparte în sute și mii de cioburi.
Volumul de față deschide (și, uneori, închide) ferestre către universul mic, cotidian. De multe ori infinitul mic este mai greu de reprezentat decât infinitul mare. Chiar dacă acesta din urmă este un spectacol grandios de artificii galactice, coliziuni astrale și găuri negre, el tot din cărămida infiniturilor mici este clădit. Prozele din acest volum sunt cartografierea acestui tărâm minimalist al jumătăților de gest, al cuvintelor nerostite, punând față în față, uneori grotesc, alteori criptic și misterios, personaje captive în fizica asimetrică a universului cotidian. Uneori acești antieroi închid fereastra către lume nu fără a deschide o fereastră către sine.
Ferestre închise
Iordache avea ritualurile sale în drumul spre casă. Nu putea urca la cămăruța lui până nu ocolea câteva străzi, iar uneori suna la porți și se îndepărta iute, să nu fie întrebat ce dorește.
De obicei, când se întorcea seara acasă, avea subit valuri de melancolie aproape insuportabilă. Locuia în cartierul acela de treizeci de ani. Uneori își spunea că nu cunoaște pe nimeni, deși erau locuri cu amintiri, adesea tulburi: casa unei foste iubite, de pildă, dincolo de curtea cu maci, sau locuința unui prieten mort de cancer, acum trei, ba nu, patru ani. Trebuia să vină pe întuneric, îi făceau rău toate aceste amintiri. Și, de obicei, drumul era întunecos, lui îi venea să caște de emoție, ba chiar avea impresia, nu odată, că a greșit drumul. Sughița.
Simțea ziua acumulată în moalele capului, apăsătoare, încâlcită. Uneori, dădea drumul unui gest din copilărie – băga degetele în gură și fluiera asurzitor. O dată, de două ori… Se aprindeau luminile caselor, apăreau capete curioase la fereastră, unii comentau, alții înjurau. Lui Iordache îi plăcea să-i scoată pe oameni la ferestre, avea febra pe care
i-o dădea orice boroboață făcută în copilărie. Se trăgea sub un balcon și asculta chițcăind de veselie. Mai scotea la lumină câte un gest din copilărie, uitat în timpul zilei. Se oprea, de pildă, în mijlocul străzii. Așteptând o mașină. Veneau greu mașinile. Strada era îngustă, înfundată. Venea o mașină. Mergea în fața ei, ca și cum n-ar fi băgat-o în seamă. Șoferul îl claxona. Aprindea farurile. În fața lui Iordache, strada era luminată, mai puțin umbra lui enormă care se întindea dincolo de orizont. El mergea ceva mai repede și mașina rula până la intersecția cu strada Ioviță, după mersul lui Iordache. Se oprea cocoșat de râs, se sprijinea de un copac și râdea. Tușea apoi de concentrare. Uneori șoferul îl alerga cu o bâtă de baseball, dar nu-i venea să lase multă vreme mașina în stradă, cu cheile în contact. Acestea erau obiceiurile lui Iordache, seara, când venea acasă.
În seara aceea, în capătul străzii, cu întunericul ei spart de cupele argintii ale lămpilor, se opri respirând greu. Pe stradă nu era nimeni. Părea o mlaștină metalică, cu cioburi ei de oglindă strălucitoare levitând în spațiul negru, infinit, cu siluetele plate ale caselor, înecate de melasa groasă a nopții, cu puzderia de insecte brăzdând aerul înspre casa prietenului mort de cancer.
De fapt, nu-i plăcuse niciodată drumul spre casă. Trebuia să se despartă de ceva indefinibil. Trebuia să se dizolve în amintiri care-l înfricoșau. De aceea, tot ritualul. Toate popasurile la fiecare intersecție. Aruncă un chiștoc de țigară, cum făcea mereu, la colțul străzii. Aprinse o altă țigară, trase cu poftă trei-patru fumuri, la repezeală și apoi sfărâmă îndelung chiștocul sub picior. Dădu un ocol cu privirea. Erau suprafețe sticloase ca niște ochi de insectă într-o noapte violacee, pufoasă prin care se strecura vermicular o lumină portocalie. Nici lămpile de pe stradă nu mai erau aprinse. Nu se vedea nimic, erau doar foșnete care veneau și plecau peste strada Ioviță. Porni oftând. În seara aceea voia să se joace cu un câine turbat din vecini. Avea nevoie de un băț, de un pumn de pietricele. Cumpărase, cu aceste gânduri, și o chiftea din oraș, o ținea într-o pungă, în buzunar. Era suficient să fluiere orice – o melodie, sau o succesiune de note urcătoare, era suficient să respire în apropierea lui, că dulăul, mușcând din aerul nopții, apărea peste gard, cu lanțul zornăind în jurul gâtului, cu ochii scoși de furie.
Toată ziua făcuse grimase sardonice. Avea acest plan, să asmută fiara. Ar fi fost un intermezzo caraghios în lungul și neplăcutul drum către casă. Acum însă i se păru dintr-odată periculos. Era întuneric. Câinele ar fi putut lătra în neștire. Poate chiar rupea lanțul. Scăpa. Făcea prăpăd. Culca la pământ. Rupea în cale. Era beznă. Câine întuneric prăpăd. La asta se gândea. Că nu se vede nimic, și că degeaba-l asmuțea, și că va trebui să încerce în altă seară, când s-o întuneca mai târziu sau când măcar luminile sunt aprinse pe stradă.
Abia făcuse jumătate din drumul spre casă, se mai putea răzgândi, întorcea situația pe toate fețele când, din întuneric, îi sări în spinare o siluetă grea, care-l țintui locului. Iordache încremeni, uluit. Era atacat de cineva care îl așteptase pitit în umbra unei porți. După un moment de stupoare, se scutură, se lăsă pe-o parte, dibui cu mâinile la spate încercând să se smulgă din îmbrățișare, urlă, aruncă din picioare. Atacatorul era solid și agil, alunecă peste umărul lui Iordache, dar nu slăbi strânsoarea, ba chiar îl apucă zdravăn de gât, strângându-l metodic. Îi simțea respirația în față. Era acră, lipicioasă, umedă. Iordache împinse cu pumnii, îl lovi cât putu de tare în furca pieptului, însă agresorul lui îl trântise în genunchi, lovindu-l în coaste, cu sete, iar Iordache scoase un țipăt ascuțit. Era la pământ, aproape căzut pe burtă și, în cele din urmă, chiar căzu în mijlocul străzii, ascultând încordat pașii care se îndepărtau în fugă. Ferestrele se luminară. Apărură figuri curioase la ferestre. Iordache se ridică greoi, pipăindu-se prin buzunare după acte și portofel.
Toate erau la locul lor. Se clătina. Cineva strigă ceva de la fereastră. Iordache începu să se târască spre casă. Voia să le spună că nu e nimic, să-și vadă de ale lor însă se pomeni că vociferează cu pumnii strânși, în urma agresorului. Își pipăi coastele pe sub haină și scoase palma umedă. Era întuneric și nu știa dacă e transpirație sau sânge și nici nu reuși să descopere vreo rană. După ce controlă cusătura pantalonilor și își pipăi fața, ridică gulerul hainei și plecă încovoiat către casă unde, la lumină, descoperi că era acoperit peste tot de cheaguri de sânge: hainele, fața, mâinile, ghetele. Era sângele lui sau al atacatorului? nu-și putu da seama. În afară de două zgârieturi superficiale, nu era evidentă nicio sursă de sânge. Mare parte din sânge, așadar, era străin.
Făcu gesturi mici, scârbit de intimitatea cu sângele celuilalt. Un sac, avea nevoie de un sac de plastic… vârî hainele într-un sac de plastic și le ascunse într-un cotlon. Prin cap îi trecură tot soiul de scenarii fantastice. Apoi se gândi că trebuie să scape cumva de haine: noaptea următoare le va arunca la câine. Câinele ăla era fioros, înfometat, probabil că mânca orice i-ai fi aruncat peste gard, chiar și niște haine îmbibate cu sânge.
Nu știa precis ce-l doare, dar scotea când și când un țipăt în șoaptă. Era obosit și chiar moțăi în cadă, urmărind curenții de apă roșietică supți de canalizare.
