Suntem din nou în cafeneaua Funiculi Funicula, de pe o alee dosnică şi întunecată din Tokyo, unde, dacă te aşezi pe un anumit scaun şi ţi se toarnă o cafea anume pregătită, te poţi întoarce în timp. Regulile au rămas aceleaşi. Cea mai importantă dintre ele este să-ţi bei cafeaua înainte de a se răci, altfel nu te mai poţi întoarce în prezent şi rămâi suspendat între două dimensiuni temporale.

De mai bine de o sută de ani, pe scaunul acela se aşază clienţii care vor să călătorească în timp. Întotdeauna vor exista oameni care vor vrea să revadă pe cineva care nu mai este şi, chiar dacă prezentul nu mai poate fi schimbat, vor avea nevoie să se împace cu trecutul. Prin cafenea se vor perinda de data aceasta bărbatul care vrea să-şi întâlnească prietenul mort în urmă cu douăzeci şi doi de ani, fiul care nu a ajuns la funeraliile mamei sale, bătrânul poliţist care nu i-a oferit niciodată un cadou soţiei lui. De asemenea, vom cunoaşte un tânăr care face călătoria din trecut în viitor, doar ca să se asigure că cei pe care îi va lăsa în urmă vor fi fericiţi. În plus, vom afla misterul femeii cu rochie albă care ocupă de obicei scaunul destinat călătoriilor în timp.

Frumos istorisite şi pline de căldură, întâmplările din Fericire într-o ceaşcă de cafea explorează modul cum purtăm în noi însemnele trecutului şi cât de departe am merge pentru a-i vedea – poate pentru ultima oară – pe cei pe care îi iubim.