Iată jurnalul unui Don Quijote care-și folosește lancea nu ca să lupte cu cineva (nici măcar cu o eoliană), ci ca să vâslească, pur și simplu, cu ea, în timp ce barca i se scufundă, încet, încet, de la o zi la alta. De la o noapte la alta. Când își mai trage sufletul, Gabriel scrijelește cu vârful lăncii pe pereții amărâtei lui de bărci propria poveste, și o face crud, autentic, resemnat, cu un umor și o autoironie care ba îți încleștează fălcile și îți scrâșnesc dinții, ba te fac să râzi cu lacrimi. Foarte puțini avem curajul să gândim despre noi așa cum scrie Timoceanu aici despre sine.