Bucureștii au fost dintotdeauna un oraș complicat, populat cu personaje uluitoare, care l-au transformat constant într-un „târg al deșertăciunilor” umane, cu momente succesive de glorie și agonie.

Spectacolul istoric bucureștean a fost animat de o sumedenie de figuri fabuloase, adesea extravagante, care și-au hrănit „pohtele” cu o frenezie unică, fie că era vorba despre iubire, putere, avere sau – da! – mâncare (nu doar hrană sufletească, ci și răsfăț culinar, al „foalelor” și al minții deopotrivă, conform axiomelor „sandamarinului” păstorelian!), dar și cu „ighemoniconul” de rigoare, căci orice traseu existențial era, în fapt, un ritual inițiatic bine întipărit în firidele complicate ale subconștientului colectiv.

Într-adevăr, „fandoseala” bucureștenilor cu nume va fi avut mereu acea doză inerentă de gratuitate, însă pitorescul degajat cu generozitate și candoare de acțiunile lor eroi-comice se integrează perfect în atmosfera orașului pe care aviatorii interbelici îl recunoșteau de departe de la fumul miilor de grătare cu mititei care ardeau necontenit, hrănind diacronic visurile, „ambâțurile” și, uneori, nebuniile stilate ale „ipochimenilor” de legendă, care au făcut ca sub fiecare pietricică din caldarâm să se ascundă câte o fărâmă de istorie picantă – în toate sensurile posibile! Vivat! „Bere, antren, lăutari!” Și – de ce nu? –, aici la Porți(i)le Orientului, unde totul este luat cu o inenarabilă „ușurătate”, mititei dolofani, mustind de zemuri nenumite, dar îndesați temeinic în „fliutele” cu șampanie, spre deznădejdea snoabă a dușmanilor „apelpisiți”…