„Ființă și timp este una dintre cele mai ambițioase cărți ale filozofiei, ea nefiind egalată – prin efortul ei de a înțelege și de a explica «totul» – decât de Critica rațiunii pure a lui Kant și de Fenomenologia spiritului a lui Hegel. Miza acestei cărți este totodată imensă și limitată. Este imensă pentru că își propune să tălmăcească unitar ființa a tot ceea ce sîntem (și aceasta înseamnă deopotrivă a tot ceea ce ne înconjoară) fără să știm că asta sîntem. Fiecare pagină a acestei cărți reprezintă un formidabil efort de înțelegere a subînțelesului. Ceea ce face Heidegger aici este o investigație în caracterul misterios al banalului și familiarului accesibil, și nu în cel inaccesibil al unui exotic «dincolo» prezumat. Iată de ce miza acestei cărți, fiind imensă, este totodată limitată. Ea nu se ocupă decît de ceea ce se arată fără să ascundă altceva decît pe sine însuși. În acest sens Ființă și timp este o carte fără mister. Ceea ce se arată prin sine însuși («fenomenul») nu ascunde «în spatele» său nimic, nici «lucrul în sine», nici infinitul spiritului absolut. «În spatele» fenomenului nu este decît partea ascunsă a propriei sale manifestări. Iar cînd fenomenul acesta sîntem noi înșine, tot ce putem spera este să ajungem, scoțîndu-o din propria ei ascundere, la ființa «aruncării» noastre în lume, la ființa conviețuirii noastre «aici» sau la ființa propriului sine. Restul – adică enigma «de unde»-lui și «încotro»-ului nostru – este fenomenologic inabordabil și, ca atare, trebuie să rămînă cu adevărat învăluit în tăcere.“ — GABRIEL LIICEANU

MARTIN HEIDEGGER (1889–1976) este unul dintre cei mai importanţi filozofi ai secolului XX. Provine din şcoala fenomenologică întemeiată de Edmund Husserl, al cărui elev apropiat a fost la Freiburg. Va dezvolta însă o cu totul altă concepţie asupra fenomenologiei, transformând-o radical, sub influenţa filozofiei vieţii (Dilthey) şi a filozofiei existenţei (Søren Kierkegaard), într-o fenomenologie ce are în centrul ei „întrebarea privitoare la fiinţă“ (ontologie). În tinereţe face studii de teologie (1909–1911) şi filozofie (1911–1913) la Freiburg, unde îşi începe activitatea didactică în anul 1915. Între 1923 şi 1928 predă la Universitatea din Marburg, revenind apoi la Freiburg ca succesor al lui Husserl. Timp de nouă luni, în anii 1933–1934, este rector al Universităţii din Freiburg, preluarea acestei funcţii fiindu-i ulterior reproşată ca implicare făţişă în politica nazistă. Rămâne profesor la Freiburg până în anul 1945, când forţele de ocupaţie franceze îi interzic să mai desfăşoare activitate didactică. În această perioadă, ca şi în anii următori, cabana sa din Todtnauberg, în mijlocul Munţilor Pădurea Neagră, devine un loc vizitat de numeroşi intelectuali, cei mai mulţi francezi, fapt care îi va asigura o reală posteritate filozofică în Franţa. În anii de mijloc ai carierei sale, spre sfârşitul anilor '30, se dedică interpretării operei lui Nietzsche, pe care-l vede drept „ultimul metafizician“. Lucrarea sa cea mai importantă este Sein und Zeit / Fiinţă şi timp, din care publică în 1927 doar o treime din planul iniţial, fără a o încheia vreodată. Alte texte majore: Ce este metafizica? (1929), Despre esenţa adevărului (1930), Scrisoare despre „umanism“ (1947), Introducere în metafizică (1953), Despre miza gândirii (1969).