De mai bine de şase decenii filmul îşi are un apărător din linia faimoşilor cavaleri „sans peur et sans reproche”, pentru care virtutea fidelităţii era mai presus de orice însuşire. Acest om se numeşte Călin Căliman şi descinde direct din aleasa stirpe a unor luptători curajoşi pentru cauza naţională şi pentru cauza pendinte a limbii române. Bunicul său, Valeriu Branişte, a scris istorie ca făurar al Marii Uniri, ca şi mama sa, profesoara Valeria Căliman, supusă unor „exerciţii de supravieţuire” de regimul politic totalitar de după război, ce avea să-i rezerve şi soţului său, doctorul Căliman, raţia zilnică de suferinţe în lagărele lui Gheorghiu-Dej…

Călin avea să se salveze din această ecuaţie atroce a istoriei graţie marii iubiri faţă de filmul românesc, realitate artistică vie, căreia i-a dedicat întreaga sa viaţă. Miile de pagini care păstrează dovezile înaltei sale fidelităţi pot fi găsite în colecţiile celor mai importante publicaţii ale ultimei jumătăţi de secol ori între coperţile unor cărţi valoroase, între care se află şi impresionanta, profunda şi inegalabila Istorie a filmului românesc, apărută în mai multe ediţii şi care aduce în faţa cititorilor mii de titluri şi autori într-o structură organică, menită să confirme – dincolo de eşecuri ori mediocre prestaţii – sensul ascendent al unei arte ce a impus ţării şi lumii acesteia valori de netăgăduit. Poate de aceea mi se pare că ea poate fi socotită, după modelul judecăţii critice impusă de marea Istorie a literaturii române de la origini până în prezent de George Călinescu, fascinantul roman al filmului românesc… după cum şi viaţa acestui febril cărturar poate deveni subiect al unei viitoare producţii despre un om adorând filmul ca pe un astru ce nu poate fi văzut în toată magnificenţa lui decât din întunericul sălii de cinema.

Titus Vîjeu