Debutul acestui prim volum prezintă o sarcină aproape heideggeriană: identificarea surselor modernității filosofice în formula filosofiei de sistem. Heidegger s-ar fi întrebat care sunt diferențele între filosofia sistematizatoare, dar nedătătoare de sistem – a se vedea Antichitatea și Evul Mediu – și filosofia modernă care angajează sisteme autentice și neautentice, adică sisteme a căror structură discursivă și formulă metodologică emerge natural din evoluția gândirii specifice acelui sistem, și sisteme care se grăbesc „să înghesuie” cunoașterea într-o paradigmă estetizată și simplificată, dar încorporând exigențe exterioare discursului filosofic, mai degrabă venite dinspre comunități rivale, precum cele științifice.
Negulescu crede că sarcina filosofiei nu este aceea de a expune sistemele filosofice, ci de a le recupera cauzal. Astfel, sistemele filosofice nu sunt „produse izolate”, nici contingențe ale gândirii, ci posibilități de evoluție ale unei rațiuni care asumă construcții și principii, încercând, pe cât cu putință, să ocolească prejudecăți. Cum altfel s-ar putea explica apariția kantianismului care mizează pe o provocare fundamentală a modernității – explicarea condițiilor de posibilitate ale judecăților sintetice a priori – fără a putea depăși „ideile preconcepute” ale modernității care propunea exclusiv uzul dogmatic al rațiunii, întârziind, pe cât cu putință, exercitarea ei speculativă? Oana Serban