Publicată la Princeton University Press, este prima carte scrisă de Richard Rorty. Până la acel moment publicase doar studii și o antologie, care i-a crescut admirația în rândul filozofilor analitici, The Linguistic Turn (un compendiu de texte din cei mai importanți filozofi ai limbajului, căruia i-a scris, în 1967, ca editor, o prefață și o postfață). Treptat, prin studiul lui John Dewey și al filozofilor Quine și Sellars, Rorty începe să-și contureze poziția ”pragmatistă” pe care o va articula, în 1979, în Filozofia și oglinda naturii. Scopul principal al cărții este acela de a arăta că două dintre cele mai cunoscute teme ale filozofiei contemporane (problema minte-corp și cea a adevărului corespondență) pot și trebuie să fie depășite. Iar modul în care alege Rorty să realizeze această depășire este unul cu totul nou și intrigant. În loc să încercăm să rezolvăm aceste probleme, sugerează filozoful, ar fi mai bine să încercăm să le dizolvăm, folosindu-ne de câteva strategii. Cea mai importantă dintre aceste strategii, pe care o va folosi în toată cartea, e încercarea de recontextualizare istorică a acestor probleme. Odată ce reușim să arătăm care a fost contextul istoric în care a apărut o problemă și căror nevoi teoretice și practice a răspuns ea, crede Rorty, e mai ușor să slăbim importanța ei în prezent. O a doua strategie, la fel de importantă, este evitarea, cu metodă, a oricărei încercări de critică directă a celor două probleme amintite și a diverselor lor abordări. Ceea ce încearcă Rorty este, mai degrabă, să facă, prin redescriere, ca acele probleme să pară triviale sau neinteresante ori fără relevanță practică. Această metodă va fi teoretizată în cărțile sale ulterioare, în special în Contingență, ironie și solidaritate.
Cele două strategii sunt rodul legăturilor profunde ale lui Rorty cu tradiția filozofiei continentale (în special cu Heidegger și Derrida), pe care el o readuce, primul, în atenția filozofilor analitici. Cartea a fost un șoc pentru departamentele de filozofie analitică din SUA. Și aceasta din mai multe motive. Întâi de toate, ea venea după The Linguistic Turn, prin care Rorty se afirmase ca un continuator și susținător al filozofiei analitice. În al doilea rând, ea îi așeza ca piloni de rezistență, alături de Wittgenstein (agreat de analitici), pe Heidegger și Dewey, doi gânditori ignorați în America la acea vreme sau considerați non-filozofi. Abia după apariția cărții lui Rorty a început să fie studiat sistematic Heidegger în SUA, iar Dewey să fie reconsiderat.
Pentru publicul din România această traducere vine să umple un gol. În primul rând, ea completează, cu primă piesă, seria celor mai importante traduceri din Rorty (Eseuri filosofice 1, 2 și 3, și Constingență, ironie și solidaritate, publicate în anii trecuți). În absența acestei cărți este foarte greu de urmărit traseul gândirii filozofului american. În al doilea rând, Rorty este una dintre cele mai bune exemplificări ale modului în care pot fi citiți marii filozofi contemporani (de la cei analitici – Quine, Sellars, Davidson – și până la cei continentali, mai ales Derrida), dar și cei moderni (Wittgenstein și Heidegger): fără obediență, critic și creator. Mai mult decât atât, în condițiile în care proiectul traducerilor din Heidegger a luat amploare în România, această carte a lui Rorty oferă poate cel mai bun exemplu de receptare americană a filozofului german. În al treilea rând, Filozofia și oglinda naturii oferă un tip de filozofie cu care cercetătorii și studenții români nu au fost obișnuiți: este vorba despre încercarea de a face filozofia să comunice cu realitățile sociale în care trăim. Dacă filozofia nu știe să pună întrebări bune pentru a revigora discursul social actual, atunci ea nu-și merită numele și, ca atare, este o ocupație de care ar trebui să ne debarasăm, pentru că încurcă dialogul, susține Rorty. În al patrulea rând, cartea lui Rorty lansează premisele pentru o discuție cu consecințe importante: cea referitoare la relația dintre filozofie și literatură. Rorty susține, în Filozofia și oglinda naturii, în filozofia un gen aparte de literatură. Că ea poate avea, ca activitate, doar două scopuri: primul, acela de a-i ajuta pe cititorii de cărți filozofice să se poată elibera de vocabularele teoretice ale înaintașilor pentru a propune propriul vocabular și, al doilea, de a propune întrebări pertinente și originale în legătură cu anumite probleme sociale practice cu care ne confruntăm.