Se-ntâmplă ca unele versuri – mustind de peisaje, culori și mirosuri ale copilăriei – să-ți evoce tablouri semnate de pana unor mari pictori, care au revoluționat, la vremea lor, artele; și nu numai cele plastice.

E și cazul poetului Balázs F. Attila – un ambasador al culturii române și al celei maghiare. Unele poeme semnate de acest artist maghiar, român și slovac, în același timp, par a fi o prelungire a unor picturi ale lui Goya, altele – o descriere a anumitor portrete ale

neerlandezului Frans Hals, renumit inclusiv prin arta de a descoperi nuanțe ale culorii negre: cineva numărase peste douăzeci și șase!

Oricât ar excela acest „fiu vitreg al singurătății” să completeze paleta de nuanțe întunecate, credința în partea luminoasă a lumilor văzute și nevăzute îi joacă feste, așa încât ici e găsită o oază solară, invadată de iubire, speranță și fericire, colo e descrisă o zi de toamnă

deschisă parcă spre o altă toamnă, cu orizonturile brăzdate de coloșii înalturilor: albatroșii cu aripi urieșești, care, de cum se rătăcesc printre oameni, încep, din când în când, să-și redescopere, baudelairean, neinspirația, ca să nu spunem stângăcia.

Aura Christi