Să nu te mire, domnule Cutare:

Pe mine însumi m-a mâncat o floare.

Când mângâiam conturul ei mieros,

Ea mâna mi-a muşcat-o pân’ la os.

Poate că vrea destinul să ne-nveţe

Să nu mai credem nici în frumuseţe,

S-o alungăm din curtea minţii noastre?

Ferească-ne, candori, de-aşa năpaste!

Ori poate s-a temut că vreodată

Am să-i strivesc corola fermecată?

Că nu sunt demn să-i pipăi catifeaua?