În noua sa carte, mânuind condeiul ca pe o baghetă fermecată, Călin Pintea a amestecat iscusit realitatea și fantezia, vremurile actuale și cele de mult apuse, personaje de seamă ale culturii de pretutindeni și oameni apropiați inimii sale și, punându-i la sfat așa cum numai el știe, a dat naștere unei adevărate bijuterii în proză, care îl va vrăji și îl va ține pe cititor în mrejele sale până la ultima pagină.
Flori de dor, noua carte a lui Călin Pintea, reunește cincisprezece texte de proză pe tematici dintre cele mai diverse, începând cu muzică, mari personalități ale culturii și artei, religiei, oameni care au marcat ortodoxia românească, părintele Steinhardt sau diverși monahi cu har, scriitori, pictori, dar și despre trecutul de război al țării, pățanii din aeroport la schi sau cu diverse personaje mai… aparte . Imaginația se împletește cu realitatea, vremurile actuale cu vremurile de mult apuse, conversațiile avute cu cele doar imaginate, personajele de azi cu cele de ieri, situațiile care ar fi putut avea loc sau poate că s-au întâmplat cu cele care nu s-au petrecut niciodată decât în mintea prolifică a autorului își dau mâna pentru a crea un volum cu totul fermecător despre viață și frumusețea ei, despre cultură și bogăția sa nemaiîntâlnită.
„O carte ca un vitraliu în care se oglindește cerul. Un surâs diafan. O încântare… Am terminat-o de citit aseară și deja mi-e dor de ea.” (Prof. univ. dr. Diana Mărginean)
„Mi‑am înăbușit cu greu un strigăt de încântare: în sfârșit, marele scriitor acceptase întrevederea pe care gazeta noastră i‑o solicitase de mai multe ori de‑a lungul anilor, însă degeaba. Cum de se hotărâse totuși? Probabil jenat de faptul că trebuie să ne mai amâne încă o dată, romancierul găsise o fereastră în program și îmi acorda minutele mult așteptate. Am trecut în fugă pe lângă cabina paznicului și nu m‑am oprit decât în Jardin des Plantes, parcul meu preferat din apropierea Senei. Acolo, pe o bancă, am analizat în liniște problema: invitația era extrem de clară, locația la fel, dar lipsea sorocul întâlnirii, fiindcă «ora 25» făcea trimitere la romanul cu același nume al autorului, nu la momentul întrevederii. Era evident că îmi lipsea ceva, dar ce?” (Fragment din Flori de dor de Călin Pintea)