Opera lui Florin Ștefan reprezintă o confruntare continuă cu momente ale memoriei, reorganizate prin exerciții de reflecție ce transformă pânza într-o arenă unde locuri și figuri ale trecutului reapar, atenuate și regenerate într-o dinamică a apropierii și distanței. Aproape asemenea unor secțiuni analitice de cronofagie, care hrănesc actul prezentului (cel al picturii) cu forța trecutului (poveștile), lucrările sale prezintă invariabil accente enigmatice, a căror execuție rapidă remodelează realitatea, conferindu-i un caracter evanescent, vag, delicat, nebulos, spectral, opac, adesea dificil de descifrat, uneori remarcabil de oniric și cromatic intens.