Revenind din exilul francez în România de astăzi, Letiției încearcă să recâștige moștenirea confiscată a familiei. Totul s-a schimbat, dar s-a îmbunătățit prea puțin; câștigă doar cine își face loc cu coatele sau își schimbă la timp alianțele politice. Autoarea ne vorbește despre dezamăgire, alienare și despre trecutul care nu trece într-un roman copleșitor. Totalitarismul plutește doar ca o umbră deasupra poveștii: când Letiția se întâlnește cu prietenii vechi sau se plimbă prin București, din adâncul minții ei răsar mereu amintiri difuze, legate îndeosebi de relația cu Sorin, în răspăr cu pruderia socialiste. Afară totalitarismul face ravagii, dar înăuntru miroase a alcool și sex secret. Proasta comunicare cu Sorin și avortul devin motive recurente, o disociere între trup și suflet. Naratoarea observă și-și amintește, dar evită să judece și să pună o lumină foarte puternică asupra faptelor: chiar și sub Ceaușescu, nu totul era rău.
În jurul acțiunii principale se dezvoltă o mulțime de personaje, comparabile ca anvergură cu cele create de realismul rus. Bogăția de istorii și teme, care la început par disparate, dar se unesc la sfârșit, ne duce cu gândul la Proust. Autoarei îi face plăcere să-și arunce cititorul în meandrele biografice ale personajelor. Fiecare și-a urmat traseul în postcomunismul românesc. Construcția ridicată de memoria autoarei conturează harta istorică a României și privește cu un anume pesimism cultural tinerii de succes din clasa mijlocie, oportunismul, promisiunile lui McDonald vecin cu KFC, toate descrise cu extremă naturalețe, într-o proză minunată și echilibrată. Uneori acțiunea încetinește și se creează imagini memorabile: de exemplu căutarea fericirii, aruncând strâmb o monedă în Fontana di Trevi. E literatură europeană mare, făcută de o autoare cu adevărat europeană. (Luca Vazgec, „În căutarea casei confiscate”, Frankfurter Allgemeine Zeitung, 21 octombrie 2023)