"Numele câtorva gânditori francezi au dobândit în Statele Unite, în ultimele trei decenii ale secolului al XX-lea, o aură care le era rezervată până atunci numai eroilor mitologiei americane sau vedetelor din show business. Am putea chiar, în joacă, să reducem lumea intelectuală americană la universul westernului hollywoodian: acești gânditori francezi, adeseori marginalizați în Hexagon, ar deține cu siguranță rolurile principale. Jacques Derrida ar putea fi Clint Eastwood, în virtutea rolurilor sale de pionier solitar, a autorității sale necontestate și a părului vâlvoi de cuceritor. Jean Baudrillard aproape că ar trece drept Gregory Peck, un amestec de bonomie și de detașare posomorâtă, fără a mai pomeni de aptitudinea amândurora de a apărea în cele mai neașteptate locuri. Jacques Lacan ar fi un Robert Mitchum irascibil, în virtutea înclinației lor comune pentru trăsăturile criminale și a ironiei indecidabile. Gilles Deleuze și Félix Guattari ar evoca nu atât westernurile italiene ale lui Terence Hill și Bud Spencer, cât duo-ul ursuz, istovit dar sublim, format din Paul Newman și Robert Redford în Butch Cassidy and the Sundance Kid. Și de ce nu ar fi Michel Foucault un Steve McQueen imprevizibil, cu a sa cunoaștere a închisorii, cu râsul său tulburător și cu independența-i de franctiror, apărând în fruntea genericului și fiind un răsfățat al publicului? Să nu-i uităm, de asemenea, pe Jean-François Lyotard în rolul lui Jack Palance, cu inima-i aspră, pe Louis Althusser ca James Stewart, cu silueta lui melancolică, precum și, în rolurile feminine, pe Hélène Cixous ca Faye Dunaway, cu o feminitate eliberată de orice model.Un western improbabil, în care decorurile ar deveni personaje, în care șiretenia indienilor i-ar conduce pe aceștia înspre victorie și în care am aștepta în zadar sosirea cavaleriei asudate.
Căci, într-adevăr, de la muzica electronică la comunitățile de internauți, de la arta conceptuală la cinematograful pentru publicul larg, și mai ales de la arena universitară la dezbaterea politică, acești autori francezi au atins în Statele Unite, la începutul anilor 1980, un prag de notorietate oficială și de influență subterană pe care nu îl atinseseră niciodată în țara lor. Numele lor, fără a fi cele ale idolilor de pe marile ecrane, au devenit totuși supracodate în măsura în care erau, puțin câte puțin, americanizate și de-francizate; aceste nume au devenit inconturnabile peste Atlantic, în timp ce țara lor de proveniență nu a apreciat niciodată cu adevărat amploarea acestui fenomen.”