Scrisul şi iubirea sunt fructele Absenţei. Nu ale singurătăţii. Absenţa şi singurătatea nu se confundă. Absenţa e antidotul singurătăţii. Pentru că e chiar absolutul ei.

Singurul viciu de care nu mă pot debarasa este viaţa însăşi. Celelalte depind de circumstanţe. Se schimbă peisajul, se schimbă şi viciul; circumstanţa trece, viciul dispare. Dar, în fond şi la urma urmei, viaţa nu e şi ea tot o circumstanţă?

Copiii mei sunt dovada existenţei lui Dumnezeu, a frumuseţii şi bunătăţii acestei creaţii în pofida răului care-i va da târcoale până la sfârşitul veacurilor. Nu vorbesc ca părinte, ci ca fiinţă simţitoare şi gânditoare. Nu găsesc alt argument mai evident, mai concret, mai puternic pentru a dovedi (în chip subiectiv-mistic) existenţa Principiului divin decât bucuria pură şi gratuitatea pe care o degajă sufletul unui copil.

Cristian Bădiliţă

Cartea aceasta este muşcătura cu care pe vremuri se încercau monedele dacă sunt sau nu de aur. Mă bucur că a scris-o Cristian Bădiliţă. Regret că nu am scris-o eu.

Alex. Ştefănescu

În literele româneşti, Cristian Bădiliţă este singur; nu singular, nu singuratic – singur. Într-un „război cu toată lumea” (mai mult decât un Eugen Ionescu, ce nu era un erudit polemizând cu cărturari pedanţi, dar aproximativi, perdanţi, dar plini de dumnealor), sub platoşa-i ţepoasă se ascunde o nevinovăţie de copil atras de „insolenţe îngereşti”, o nostalgie a candorilor pierdute, o bravură a sincerităţii fără bavură, nici bravadă, o imprudenţă nebunească, un duh adesea nebunatic şi-o inimă nepervertită, înlăcrimată, dar voioasă.

Şerban Foarţă

Frate al lui Iov şi al lui Nastratin Hogea, magicianul-poet Cristian Bădiliţă ne plonjează în interstiţiul lumii: între tragedie și deriziune, între credinţă și erezie, între absurd și evidenţa absolută.

Basarab Nicolescu