Jean d’Ormesson este una dintre marile figuri ale literaturii franceze contemporane. Romancier, eseist şi filosof, este adesea evocat ca eternul „fericit“, graţie seninătăţii sale îndelung hrănite cultural. Născut la 16 iunie 1925, la Paris, într-o familie aristocratică în care vederile de dreapta şi de stânga se calibrau reciproc prin filtrul catolicismului, contele Jean Bruno Wladimir François de Paule Le Fèvre d’Ormesson a studiat la École normale supérieure. Între 1974 şi 1977 a condus prestigiosul cotidian Le Figaro. În 1973 a devenit membru al Academiei Franceze, preluând fotoliul lui Jules Romains, după ce obţinuse, în 1971, marele premiu pentru roman al Academiei Franceze, pentru La Gloire de l’Empire.
S U N T E U . P L Ă C E R I , M U N C Ă , A M B I Ţ I I
Ş I M U L T E N I M I C U R I .
Un bon vivant care şi-a trăit viaţa deasupra dramelor cotidiene și un veritabil roman autobiografic, sub titlul unui faimos vers de Aragon: Frumoasă a fost această viață. Totuși.
Castelan pe linie ereditară, dintr-o veche familie „de robă“, d’Ormesson este şi castelanul Literelor franceze: rădăcinile culturii şi entuziasmului, ale onoarei şi poftei de viaţă fiind adânc amprentate în Istoria Franţei şi a lumii largi. Timpul, de multe ori, are răbdare şi face dreptate: d’Ormesson scrie onest şi pasionat despre lungul său periplu printr-o viață onestă şi pasionată dusă în exemplaritate, cu sute de anecdote din universul ascuns al scriitorilor, al politicienilor și al iubirilor interzise. Și despre întâlnirea lui cu frumoasa lume românească a anilor treizeci: Brâncuşi, Cioran, Eliade, Anna de Noailles, Martha Bibescu – pe scurt, o Românie cu o imagine justă. Un deliciu!
Părinţii mei primeau mulţi invitaţi. Printre siluetele familiare erau, mai ales, două femei excepţionale, celebre în vremea lor, mult uitate în zilele noastre, şi cu care tata se împrietenise: Martha Bibescu şi Elena Văcărescu. Ambele îl cultivau asiduu pe tatăl meu, care le aprecia şi le iubea mult, şi pe una, şi pe cealaltă. Iar ele se detestau cu o frumoasă înflăcărare.
Aceste două eminente doamne nu erau singurii cetăţeni români care au reprezentat limba şi cultura franceze. Tzara, fondatorul grupului Dada la Zürich în timpul Primului Război Mondial, era de origine română. Sculptorul Brâncuşi sau istoricul Mircea Eliade, autor al Mitului eternei reîntoarceri şi al Tehnicilor arhaice ale extazului, erau şi ei şi români, şi francezi. Iar mai târziu aveam să-i iubesc şi să-i admir mult pe Emil Cioran, moralistul disperat şi vesel, autor al Tratatului de descompunere, al Silogismelor amărăciunii, al Căderii în timp, şi pe Eugen Ionescu, ale cărui piese Cântăreaţa cheală, Scaunele, Regele moare au fost adevărate triumfuri.
Există roluri minunate şi mari actori. Şi există utilităţi. Toţi actorii sunt egali. Dar există vedete de care ne amintim mult timp. Actori precum Homer, Platon, Alexandru cel Mare, Ginghis Han, Rembrandt, Shakespeare, Goethe, Napoleon, Chateaubriand, Tolstoi, Proust, Churchill, Stalin nu sunt uitaţi. Le avem în memorie gesturile şi replicile. Talentul şi geniul lor. Sufleorul, plasatoarea, maşinistul, decoratorul şi machieuza sunt şi ei actori. Iar publicul însuşi nu este compus decât din actori. Iar mulţimea de pe stradă, străinii în trecere, bancherii, oamenii străzii, bolnavii din spitale, militarii din cazărmi şi condamnaţii din închisorile lor – toţi actori, nimic altceva decât actori. Pictorii, sculptorii, arhitecţii, muzicienii, amanţii şi scriitorii – nişte actori. Şi cititorii actorilor. Mari sau mici, fericiţi sau nefericiţi, de geniu sau mediocri, puternici sau sărmani. Toţi nişte actori, cu rolul lor de jucat.