Daca staruiesti asupra analizei, daca cercetezi, cum am avut eu pretentia sa fac in aceasta carte, articulatiile cele mai ascunse ale poeziei, ai, in final, impresia ca exista o logica si in acest ilogic aparent si ca dicteul automat nu este numai automat, ci duce, in cele din urma, spre o mare viziune, in care realul comunica cu suprarealul, adica in care, cum spunea Breton pe vremuri, realul, imaginarul, viata si moartea, trecutul si viitorul inceteaza sa mai fie percepute in mod contradictoriu. Dar Gellu Naum se intoarce, iata, la miezul doctrine suprarealiste, deci ramane consecvent cu el, si, depasind toate poncifele, toate cliseele pe care suprarealismul clasic le-a propus, reuseste sa fie un poet foarte actual, un poet care are constiinta gravitatii fundamentale a poeziei, cu dimensiunea ei metafizica si un fel de angajare mai profunda in real, si in acelasi timp are si libertatea aceasta a jocului, a ironiei si autoironiei, care ii asigura locul absolut personal si original in literatura romana si in cea mondiala. (Ion Pop)