În acest volum postum, naratorii lui Denis Johnson sunt adesea blocați într-un spațiu în timp ce-și spun poveștile: masa din bucătărie, un centru de dezintoxicare sau chiar o închisoare. Imaginile gonesc una după alta, umorul erupe, personajele vorbesc deschis despre speranțele și limitările lor și în acest spațiu se produce un soi de alchimie, pe care o pot atinge doar cei mai buni dintre scriitori. Cititorul se simte purtat într-o călătorie, deși nu părăsește niciodată spațiile minimale ale naratorului. Toate personajele lui Johnson au defecte, de care sunt cel puțin semi-conștienți. Unii dintre povestitori sunt criminali, și mai mulți sunt alcoolici sau dependenți de droguri. Dar toți sunt profund umani și cititorul probabil că se va recunoaște câte puțin în fiecare dintre aceste povești.