În noul său volum, Gabriel Andreescu pornește de la observația că, deși construirea unei memorii colective este o preocupare perenă a popoarelor și a statelor, niciodată nu a existat atâta interes pentru politicile memoriei ca în epoca noastră. Energia tot mai mare investită în modelarea memoriei colective a creat un teren favorabil pentru folosirea ei abuzivă, cu atât mai mult cu cât nu este însoțită de un interes egal pentru edificarea unei etici adecvate a memoriei. Presiunile pentru globalizarea memoriei introduc de multe ori premise false și adesea ipocrite menite să susțină asimetriile mai vechi sau mai noi. Au fost promovate și, în replică, delegitimate sacralizarea trecutului și, la celălalt capăt, banalizarea lui. Astfel de atitudini hrănesc un fenomen mai amplu pe care autorul îl numește globalizarea ipocriziei. Fenomenul se regăsește în transformarea memoriei într-o armă care se multiplică pe linia frontierelor etnonaționale și ideologice, în logica speciilor oportuniste. Fidelizarea față de memoria grupului, disonanțele de etică a memoriei incompatibile cu inteligența, coruperea memoriei vor însoți inerent procesul general de globalizare. Soluția, consideră autorul, ar consta într-o abordare umanistă a eticii memoriei, opusă celor etnice și ideologice. Nici abordarea umanistă nu are cum să construiască o memorie universală comună, dar poate asigura „memoriilor” standarde universale de fairplay.