Nu știam că până și ochiul pineal are pleoapă. Despre al treilea ochi scrie Stela Iorga acutele ei poeme, despre ochiul cu care se vede dincolo și de aceea l-am pierdut, despre ochiul care reglează somnul dar care, până și el, are pleoapa care-i întrerupe accesul continuu la lumină. Cuvintele ei curg „ca rășina pe scoarța copacului”, în niște poeme grele, pline de tragism și apăsarea singurătății.

Asemenea albinei „care-și mănâncă din sinea ei pentru a clădi fagurele”, poeta digeră mierea amară a cuvintelor (imagine apocaliptică) de acolo, din singurătatea din spatele pleoapei pentru a ivi aceste poeme de o frumusețe stranie.

„Și mintea se luminează de-o altfel de lumină” în această solemnitate a rostirii cioplite parcă. Până la un hieratism din care te scoate șocul „balelor de molii /care trec/ peste sufletul meu”.

Cârtiță și kintsugi (Doamne, cum se iluzionează orice poet că-și poate lipi cioburile de suflet cu fir de aur!) poetul bea dintr-un potir reconstituit.

Spart de existență. „și durerea acesta neisprăvită este chiar stela”, spune concluziv într-un volum de o forță teribilă a imaginii.

Christian Crăciun