Cineva se joacă cu vieţile noastre – pare să spună Milan Kundera în primul său roman –, cineva leagă şi dezleagă întâmplările în care suntem atraşi cu sau fără voie, împingându-ne în fundături sau oferindu-ne brusc o libertate cu care nu ştim ce să facem. Cineva îşi râde de noi, propunându-ne idealuri care se transformă irevocabil în propriul lor simulacru, fără a înceta totuşi să ne urmărească şi să ne otrăvească existenţa. Cineva se uită la noi necruţător, înregistrând fiecare mişcare a noastră cu o privire de gheaţă ce nu lasă nici o speranţă. Şi tocmai acest chip, redat de această privire, e cel pe care, mai presus de toate, ni-l oferă Gluma – chipul de ieri, de azi şi dintotdeauna, în care suntem somaţi să ne recunoaştem.