„Dintre toate cărțile lui Kazantzakis, Grădina de piatră este singura în care autorul-narator figurează ca personaj principal. [...] Tema esențială este cea a omului meditativ pus în fața semenilor care se dăruiesc trup și suflet acțiunii, prin forța momentului istoric – uneori în detrimentul sufletului. De aici cruzimea acestei relatări, în care multe elemente sunt veridice. Dar, în jurul acestei teme centrale, ce poezie, ce senzualitate! Cel mai mic obiect, cel mai insignifiant chip, cea mai măruntă plantă, totul este abordat cu tandrețe și umor, chiar cu un fel de voluptate fizică, care deține un loc important în întreaga narațiune.“ – Aziz Izzet (fragment din prefața primei ediții franceze)

„Marii noștri grădinari au fost la început călugări budiști și au adus arta asta din China. Mai târziu, arta a trecut la marii dascăli ai ceremoniei ceaiului, la poeți, la pictori și, în sfârșit, la grădinarii specializați. Fiecare grădină trebuie să aibă sensul ei, să sugereze o noțiune abstractă: seninătate, inocență, pustietate sau mândrie și măreție eroică. Iar semnificația trebuie să corespundă nu numai cu sufletul proprietarului, ci și cu sufletul mai larg al generației sau al întregului său neam. Fiindcă ce valoare are un individ? E ceva efemer; în timp ce grădina, precum orice altă operă de artă, trebuie să conțină elemente de eternitate.“ – Nikos Kazantzakis, Jurnal de călătorie. Japonia, China