Grădina Jucăriilor Pierdute nu e orice fel de grădină, iar jucăriile nu sunt orice fel de jucării, precum nici pierderile nu sunt orice fel de pierderi. Aveam să merg în Lviv (Ucraina) și aveam să descopăr hoinărind pe străzi, în spatele unui bloc o mică curte împrejmuită în care se aflau săldăței de plastic, plușuri, păpuși, tancuri de lemn și alte jucării. Toate erau aduse acolo când copii nu mai erau, în urma lor rămâneau doar jucăriile lor. Acest loc se numea Grădina Jucăriilor Pierdute. Povestea ei m-a impresionat și m-a făcut să reflectez la prețul pus pe viața umană. Atunci am rămas să scriu câteva poeme aici, unde eram invitată la Author′s Reading Month. Apoi am trecut granița pe la Siret și am rămas în Ivano-Frankivsk o perioadă unde am scris un alt grupaj de poeme care face parte azi din carte. La Târgu Mureș aveam să-mi adun restul nostalgiilor despre tot și toate. Îmi pare acum, că am recitit ce am scris, că este o carte care înconjoară cu lumină și acrilic toate nestematele care vin, de obicei, din mari abandonuri, pierderi, dezechilibre până la dezintegrarea sinelui. Copilăria este, de obicei, izvorul făgăduinței, miracolul suprem al ființei umane, promisiunea că aici este pentru totdeauna. Poate că tocmai acolo am vrut să ajung, înapoi în acel cerc din spatele blocului și să las jucăriile mele, ele uneori vorbesc din senin, prind viață, se joacă împreună cu celelalte și la un moment dat nu mai poți ști că eu am fost cea care le-a așezat una lângă cealaltă, că eu am fost cea care le-a dat, de fapt, viață, jucării neastâmpărate, fac prostii, pentru că vor ca cineva să se joace cu ele, tot ce au vrut mereu a fost, de fapt, un dram de afecțiune, sau măcar aburul vieții altcuiva, aproape-aproape, mai ales când toată lumea dispare. Am vrut să aduc la viață toate trupurile mici pe care le-am visat luni la rând, noapte de noapte, plutind. Am construit din cuvinte o grădină a copiilor-adulți și apoi aveam să construiesc o grădină reală la geamul meu, la parter, în spatele blocului. Nu cred că e întâmplător. Ne aflăm tot timpul la granița dintre ficțiune și realitate. Sunt unii poeți, însă, care ajung, fără să-și propună, să-și materializeze poemele, ca o metamorfoză, a scoate ideile din cap și a le da chip și formă, asta avea să fie și poezia mea, în cele din urmă.

(Gabriela Feceoru)