Fără spectacolele lui Alexandru Dabija, istoria scenei românești între anul 1976 (când, încă student, debuta la Piatra Neamț) și, de pildă, anul 2010 (când Pyramus & Thisbe 4 You de la Odeon, luminoasă farsă despre teatru și umorile sale dătătoare de insomnii, i-au adus – primul și singurul! – Premiu Uniter pentru regie) n-ar fi altceva decât un edificiu șchiop.

Bizuindu-se pe o amiciție profundă și pe admirația pe care o poartă creatorului de teatru, criticul Miruna Runcan reînnoadă firul interviului din volumul Cinci divane ad-hoc (conceput și publicat în 1994, împreună cu C.C. Buricea-Mlinarcic) și repară astfel o nedreaptă absență: Habarnam în orașul teatrului nu e doar prima carte despre „universul spectacolelor lui Alexandru Dabija”, ci și o călătorie temerară, plină de suspans, dincolo de tărâmul evidenței și al inefabilului.

*

Voioşia şi degajarea lui Alexandru Dabija poate înşela pe foarte mulţi, într-o lume ca a noastră în care, după mai bine de un secol şi jumătate de civilizaţie „modernă”, îngustimea de spirit continuă să fie confundată cu profunzimea, morocăneala cu autoritatea, lentoarea cu temeinicia, butada cu umorul, iar umorul cu uşurătatea. Dabija e dificil de portretizat nu pentru că n-ar fi fotogenic, ci pentru că, atunci când îl cunoşti niţel, realizezi (cu uimire dacă nu ştiai, o dată în plus dacă ştiai), că simplitatea este cea mai complicată dintre elaborări, tocmai pentru că nu i se vede… elaborarea, şi-n natură, şi-n viaţa socială, şi-n artă.

Miruna Runcan

Cred că problema numărul unu a teatrului, ca meserie, la ora asta – care nu interesează pe nimeni din afară, pentru că ei văd spectacolul, văd ce facem, nu dramele din interior, că nu suntem fotomodele – e statutul creatorului. Ce scrie pe afiş? «Un spectacol de….» Dincolo de faptul că e un neadevăr, e şi un neadevăr plin de ridicol. E neadevărat pentru că nu e de cutare, e cu mai mulţi; şi este ridicol când faci efortul de a te defini şi de a te raporta mereu la o frustrare.

Alexandru Dabija