Hemiptera

„Deși volumele ce alcătuiesc Trilogia satului C. conțin printre cele mai reușite pagini de literatură a doliului din proza românească, abia cu Hemiptera Andreea Răsuceanu explorează în profunzime tema morții. Romanul este o meditație amplă pe marginea ideii de sfârșit, înțeles atât ca dispariție individuală, cât și ca disoluție colectivă. De la o regăsire ce se transformă într-o poveste de dragoste și care deschide trecutul spre amintirile de familie dintr-un București aflat în continuă schimbare până la istoriile din timpul ciumei lui Caragea de la începutul secolului al XIX-lea, Hemiptera este o relatare minuțioasă, puternică și memorabilă a obsesiei umane a sfârșitului, cum nu prea avem în literatura română de azi și de ieri.”

(Victor Cobuz)

„Hemiptera îmbină un roman al memoriei și o metaficțiune istoriografică pentru a surprinde instantaneele unor lumi aflate în pragul colapsului. «Totul se descompunea în jur, dacă te uitai cu suficientă atenție», constată naratoarea unuia dintre planurile epice ale romanului. Și totuși, oamenilor – indiferent dacă trăiesc în vremea ciumei lui Caragea sau în capitalismul postcomunist în care un mare parc bucureștean arde mocnit – pare să li se fi atrofiat tocmai capacitatea de a percepe semnele apocalipsei transmise de plante, de insecte, de animale ori de diverse obiecte din realitatea imediată. Și mai ales de cântecul cicadelor, care acompaniază asurzitor dezagregarea lentă a unor comunități captive în propriile fantasme ale dăinuirii.”

(Cosmin Borza)

„Hemiptera Andreei Răsuceanu se deschide, grație pasiunii naratoarei pentru misterele trecutului, înspre istoria și mitologia unui vechi cartier de la periferia Bucureștiului. Balta albă, parcul și cimitirul reprezintă un ecosistem special, a cărui emblemă devine cicada, simbol al scriitorului ca specie. Viața și moartea se hrănesc una din cealaltă, la fel ca lumina și întunericul, amintirea și imaginația, realitatea și ficțiunea. Andreea Răsuceanu descrie palimpsestic lumi ale descompunerii și ale ruinării, învăluite într-o sfâșietoare melancolie a trecerii, de o intensă poeticitate, deja un trademark al prozei sale. O proză care te prinde în mreje și te plimbă hipnotic prin tărâmuri ale pustiirii și ale unei posibile, surprinzătoare renașteri.”

(Gabriela Gheorghișor)