Angela Baciu scrie o tulburătoare carte de poezie care te poartă prin toate lumile posibile, așa cum avangardiștii altădată îți trăgeau pământul de sub picioare, proiectându-te într-un univers în care și soarele se simțea stingher.

Scriindu-i un poem lui Brauner, Angela Baciu provoacă o reorganizare a realului, lăsând imaginile să vorbească singure, obligându-le să disloce concretul, așa cum îl cunoaștem grație experienței noastre senzoriale, subțiindu-l până la limita abstractizării.

Cartea este, în esență, o călătorie cu un tren care își devorează liniile ferate, așa cum devorează și peisajele pe care le străbate. În prealabil, trenul acesta fantomatic i-a digerat deja pe călătorii care porneau de niciunde ca să ajungă nicăieri.

Unde este Brauner în această carte?

Brauner dresează câinii care au lătrat la lună, pironindu-le ochii cu ochiul său orb.

O carte de recitit.