În societatea contemporană, în care Dumnezeu este din ce în ce mai absent şi în care totul este apreciat după utilitatea practică, aspectul „neobişnuit” al icoanei deranjează prin capacitatea sa de a face apel la nivelurile profunde ale fiinţei umane. Icoana reintroduce o prezenţă dumnezeiască în viaţa de zi cu zi. Aceasta poate surprinde „pe furiş” privitorii anesteziaţi sau nepăsători care, prin intermediul ei, se simt mai aproape de o dimensiune nebănuită a existenţei lor, o dimensiune înăbuşită. Ochii pătrunzători ai feţei sfinte străpung adâncurile omului modern şi acolo, acest chip poate face simţită frica sau pacea. Chiar şi creştinii „secularizaţi”, dacă nu cumva această formulare reprezintă o contradicţie în termeni, simt bucurie sau tristeţe. Prezenţa lui Dumnezeu este un foc mistuitor care încălzeşte sau arde inima.