Autoarea prezintă apariţia si dezvoltarea picturii pe sticlă din Transilvania secolelor XVIII-XIX, în care se exprimă mentalitatea şi sensibilitatea satului tradiţional românesc. Icoanele româneşti pe sticlă exprimă mentalitatea şi sensibilitatea satului traditional. Ele oglindesc gândirea şi imaginatia iconarilor-tărani, cunoştintele şi reprezentările lor privind "Iumea nevăzută" Tăranul român îşi dezvăluie în aceste icoane gândurile despre viată, credintele şi normele sale etice, imaginea pe care şi-a făcut-o despre "celălalt tărâm", al Raiului şi Iadului. El retrăieşte în mod spontan povestirile biblice şi teme din Vechiul şi Noul Testament, pe care le transpune în peisajul satului, singura realitate cunoscută lui. În secolele al XVIII-lea şi al XIX-lea, în partea de est a Europei Centrale (Boemia, Pădurea Bavareză, Austria Superioară, Silezia, Moravia, Slovacia şi Galia, un nou meşteşug a căpătat o puternică dezvoltare - pictura populară pe sticlă. Centrele cele mai importante au apărut mai ales în zonele muntoase, prin plasarea glăjăriilor în tinuturile împădurite, de unde meşteşugarii îşi puteau procura cu uşurintă lemnul necesar fierberii potasiului la temperaturi înalte pentru topirea nisipului de cuart, a pietrei de var şi a sărurilor de potasiu, precum şi pentru alte materii prime ce intrau în compozitia glajei. Aici, pictura pe sticlă s-a grefat pe o veche traditie de artizanat popular, organizat sub forma unei "industrii" casnice, în productie de serie, practicată ca sursă exclusivă de existentă. Meşterii zugravi stăpâneau foarte bine meşteşugul, datorită priceperii la care se ajunsese prin repetarea unor teme, de sute sau mii de ori.