Prezenta teza de doctorat isi propune, cu precadere, analiza dialogului interconfesional si interdisciplinar (teologie‑psihopedagogie, credinta‑stiinta, cunoastere-stiinta, traditii‑dialog, cunoastere‑misiune) cu accent pus, asa cum se poate observa din titlu, asupra dezvoltarii personalitatii copilului si adolescentului in conditiile actuale ale evolutiei psihologiei si a psihopedagogiei contemporane.

Cand Mantuitorul Hristos le spune ucenicilor sa lase copii sa se indrepte spre El (Mt. 19,14) se refera tocmai la aceasta initiere in minunata lumea a credintei, la adevarata pedagogie care intoarce fiinta spre izvorul existentei care este Dumnezeu.

Psihopedagogia, chiar si psihopedagogia speciala, in ciuda sistemului lor foarte riguros structurat, au nevoie de finalitatile cu care opereaza teologia ecumenica, au nevoie de o aprofundare a originii divine a omului si a sensului existentei – mantuirea sau intoarcerea la Dumnezeu si de dialogul asezat pe temelia corectitudinii si a egalitatii principiale dintre interlocutori, chiar si atunci cand acest dialog este realizat intre doua domenii care par ca se exclud (stiinta si religia).

Psihologia a aparut si s‑a dezvoltat ca stiinta independenta in perioada moderna, prin desprinderea din sanul filosofiei, continutul ei fiind alcatuit din doctrinele despre suflet emise de catre marii ganditori. Nasterea ei a pus bazele pentru dezvoltarea ulterioara a mai multe ramuri stiintifice conexe de intelegere, explicare si ameliorare a fenomenelor psihicului uman.

Desigur, majoritatea acestor curente de interpretare a manifestat si promovat o atitudine depreciativa fata de religie, ramanand in mare masura captiva a conceptiei iluministe privind definirea mecanicista a omului ca masura a tuturor lucrurilor si a psihicului acestuia exclusiv ca unitate rationala de sine statatoare, complet izolata/ opacizata fata de Dumnezeu si de mediul inconjurator.

Pornind de la aceasta radacina filosofica, psihologia dimpreuna cu toate ramurile sale a ignorat, pana in timpurile din urma, facultatea religioasa a sufletului uman, negand implicit si aspiratia sa apriorica spre Divinitate, inteleasa ca Persoana transcendenta creatoare si proniatoare a universului, sursa prima si destinatia ultima a existentei si cresterii/progresului persoanei umane.

Astfel, psihicului uman a fost retinut si studiat ca atare mai degraba ca un atom plutind solitar intr‑un eter imposibil de descris si de raportat, similar cumva acelui „nihil” nietzchean, de inspiratie oriental‑schopenhauriana.

Cadrele social‑economice de imigratie fluida au adus oameni din multe medii religioase impreuna in locurile in care traim. Traditiile religioase, pana acum 200 de ani straine una de cealalta, intra in arhitectura aceleasi societati, acum una langa alta. Asa cum remarca Francis X. Clooney, „prin obisnuinta, aplicam in continuare etichete ordonate, cum ar fi religii orientale si religii occidentale, religiilor care prind radacini peste tot”.

Aceasta diversitate religioasa ne provoaca si mai mult sub aspect misionar, deoarece o crestere vasta a cunostintelor disponibile despre religii creeaza noi posibilitati de invatare. „Prin obisnuinta, unii dintre noi inca ne imaginam ca alte religii se gasesc doar in parti indepartate ale lumii”. Traditiile religioase sunt prezente in mod viu in orice fel de mass‑media. Niciodata inainte nu au fost disponibile atat de usor, atat de transparent si cu o asemenea calitate. Astazi luam act de celalalt prin intermediului imediatului informational, putand invata cu usurinta despre alte religii. Prin urmare, timpul si locul nostru ne indeamna la o invatare inter‑religioasa necesara, proces realizat prin dialog.

Diversitatea devine un context primar pentru cercetarea si auto‑intelegerea unei traditii; traditiile particulare in concretizarea lor devin locul in care este dezvaluit sensul religios al diversitatii. „Toate religiile sunt aproape de noi; indiferent daca suntem constienti sau nu, acestea devin parte din viata noastra si influenteaza identitatile noastre religioase” Printr‑o astfel de experienta interreligioasa, evaluata si extinsa in mod inteligent, dam un sens mai profund intelectual si spiritual diversitatii, in lumina a ceea ce gasim in lumea din jurul nostru. Putem raspunde diversitatii cu un set distinct de sensibilitati si perspective care echilibreaza respectul si discernamantul fata de traditiile religioase si comunitatea in care acestea sunt circumscrise.

Acolo unde este posibila interactiunea interreligioasa, exista si o responsabilitate, prin faptul ca nu trebuie sa ne intrerupem artificial si arbitrar cautarea de a ne intelege constant propria credinta, careia ii suntem fideli. Multitudinea informatiilor din spectrul multiconfesional, atat de usor accesibile, ar trebui sa strapunga stereotipurile religioase si sa ne elibereze de judecati conventionale care persista pur si simplu ca obiceiuri negative.

Psihologia in general si psihopedagogia, ca obiect al cercetarii noastre, abordeaza metode din sfera fenomenologiei, ramanand inca intr‑o zona de explorare departata fata de vastul filon al traditiei religioase, in care s‑ar putea identifica elemente si principii de intelepciune in raport educarea tinerilor. Este vorba despre o intelepciune filtrata de Revelatie, care contureaza din perspectiva legaturii persoanei umane cu Dumnezeu intregul proces al educatiei.