Întrebarea ce ar însemna şi cum ar fi citite aceste versuri, dacă nu ar fi semnate de Doina Cornea, nu are sens. Pentru că sensul publicării lor şi chiar sensul lor, al versurilor, este acela de a încerca să descifreze din încă un unghi personalitatea – cuprinsă de o lumină misterioasă eludând contururile – care ne‑a marcat istoria sufletească şi istoria propriu‑zisă în ultimele decenii ale secolului 20.
M‑am gândit adesea la acel straniu moment, plasat în preajma vârstei de 50 de ani a doamnei fragile ca o statuetă de Tanagra – mamă a doi copii mari şi asistentă la catedra de franceză a Universităţii din Cluj – momentul care a decis‑o să‑şi schimbe atât de brusc şi atât de dramatic destinul. Cum, unde şi când a fost clipa în care s‑a aşezat la masă, a luat o foaie de hârtie şi un pix şi a început să scrie prima scrisoare de protest? Care a fost punctul din care vocea de fetiţă timidă a profesoarei de franceză a început să răsune şi să fie ascultată până la celălalt capăt al lumii ca voce a României? M‑am întrebat, fără să fi avut curajul să o întreb şi pe ea, dacă a fost vorba doar de exasperare, de atingerea gradului zero al suportabilităţii sau existase în plus – aşa cum simţeam – ceva mai profund şi mai greu de definit?
Fără să fi dezlegat enigma, versurile mi‑au con­firmat bănuiala.
Doamna Cornea a început să scrie versuri nu în adolescenţă, când „nu e om să nu fi scris o poezie”, ci la cincizeci de ani, cum singură mărturiseşte mirându‑se „Un om deci/ căruia să‑i trebuiască/ cincizeci de ani/ ca să înveţe să coboare/ treptele ce duc/ înspre taina cuvintelor”.
Iar taina cuvintelor a cuprins pentru ea, în egală măsură, poezia şi curajul.