Fiindcă în actul de creație – și știm de mult aceasta – determinante sunt trăirea, intuiția, sensibilitatea și ceea ce pare a fi revelația ori alte, diferite puteri ale subteranelor ființării, controlul prin intermediul rațiunii fiind ecranat. În felul acesta, registrul realității poate primi un alt orizont, oferit sub o altă viziune și la nivelul unei înțelegeri sprijinite pe o reprezentare refăcută.
Lumile create pot fi paralele sau imaginare, adevărurile pot fi calibrate senzitiv, reprezentările și imaginile pot coborî în ireal iar fantezia extinde semnificațiile.
Totul trece prin filtrul sinelui și nu trebuie uitat că scriitorul este cufundat și în lumea, în universul literaturii, având la îndemână nu doar prezentul acesteia, ci și istoria ei. El are contact atât cu pluralitatea formelor, cât și cu jocul valorilor, conștient de gradientul axiologic care se află la granița dintre operă și receptarea ei, dar și de riscul de a forța imposibilul.
Cu alte cuvinte, scriitorul nu se poate oferi decât pe sine însuși și nu poate ocoli acest drum, pe care Nietzsche îl numește destin: „Să te consideri pe tine însuți un destin, să nu te vrei «altfel» – aceasta e, în asemenea situații, însăși marea rațiune” (subl. aut – n.n.). Și tot el subliniază faptul că sensul vieții scriitorului este de a-și urma menirea, de a înfăptui misiunea cu care a fost înzestrat, deci de a-și oferi lumii ansamblul singularității sale, concretizată totodată și ca sens al creației.