... băiatul care adormise pe locul 48B nu se mai afla acolo. Purtase centura de siguranță, însă nu suficient de bine strânsă. Fata de pe locul de lângă geam era fie inconștientă, fie moartă. Părul îi căzuse peste față, acoperind‑o, dar pe storul de lângă ea se prelingea un fir gros de sânge. Care părea negru la culoare. Măștile de oxigen căzuseră din tavan, fiind atrase spre sursa depresurizării.

Douglas întinse iute mâna spre una dintre ele, o scoase din tubul de plastic și își acoperi cu ea nasul și gura. Respirația prin mască se dovedi a fi mai dificilă decât plasarea ei peste față; plămânii păreau să i se închidă, trăgea aer în piept tot mai superficial, iar timpii dintre inhalări se scurtau.

Mici stele albe îi explodau în ochi. Își permise răgazul de a arunca o privire în jur. În cabină era întuneric, dar reuși să zărească câțiva pasageri și își dădu seama că se număra printre puținii conștienți încă.

Deși avea emoții de fiecare dată când zbura, niciodată nu își imaginase că va simți o spaimă atât de acută, că vechiul său coșmar de‑ venit, între timp, realitate avea să se transforme într‑un soi de bisturiu care tăia în carne vie...