O surpriză de proporții este a doua carte a lui Mihai Marian, după debutul destul de prudent din 2018 cu Negru Opac. Mi-am promis să iau o pauză de la recomandări de ultima copertă, nevrând să ajung ca alții un autor profesionist de blurb-uri, însă volumul său m-a ținut cu sufletul la gură. Am început să-l citesc convins că îmi voi doza lectura în câteva reprize, însă mi-a fost imposibil să mă opresc – și să mă abțin de la a scrie aceste rânduri. Dacă ar fi fost doar cartea cuiva care a făcut într-un timp scurt niște progrese semnificative în ordinea noutății discursului său, nu aș fi fost peste măsură de încântat, am tot văzut poeți bunicei care prind trenul ceva mai târziu și se raliază la o modă sau un curent literar – și cam asta e tot. Însă M. Marian nu doar că scrie acum cu naturalețea, vâna și tehnicitatea excelent stăpânită a celor mai buni poeți, dar biografismul său e dârz, autentic și nerutinat, expresia limpede, iar nervul etic vibrează lucid și neconcesiv. Stoicismul său e o experiență pe care Mihai Marian o împărtășește fără să mimeze și fără să vrea cu tot dinadinsul să se facă simpatic celui care-i citește versurile. De fapt, am impresia că aspectul acesta a încetat să-l mai intereseze. Iar de aici cred că începe o aventură poetică realmente pasionantă. (Claudiu Komartin)