„Inima mea seamănă cu un copac negru plin de păsări galbene care țipă și îmi pigulesc din carne, ca într-un supliciu.“ Acesta este autoportretul crud și lipsit de tabuuri al unui scriitor care se confruntă cu dispariția ambilor părinți. Asaltat de fantome din trecut, el regăsește speranța în amintirea scăldată-n lumină a iubirii lor și-n frumusețea unei lumi dispărute. Profund sinceră și minunat scrisă, într-un limbaj deopotrivă poetic și crud, cartea lui Manuel Vilas se citește ca și cum ar fi catharsisul unui doliu imposibil, cel al morții părinților noștri, dar și al sfârșitului unei epoci, o experiență universală.