Ne-ar plăcea să credem că, în ciuda aparenţelor, în acest roman este vorba despre buna dispoziţie. Iubiţii îşi dau seama de asta, dar o fac mult prea târziu. Universul lor a început deja să ardă, orgoliile s-au aprins, iar dragostea incandescentă, se întoarce împotriva ei înseşi, negându-se prin autodistrugere. Două iubiri, două pasiuni care se caută avid, fără însă a se întâlni vreodată şi, totodată, fără a-şi găsi liniştea. Antonio Alamo reuşeşte să menţină un straniu echilibru tematic între limitele fragile ale înţelepciunii, iubirea de sine ca moarte a oricărei iubiri adevărate, consecinţele speculaţiilor prea raţionale şi prea puţin pasionale, puterea perversă a banului. Fără bani, civilizaţia s-ar dezintegra sau abisul înspăimântăăor al pierderii ultimei fărâme de inocenţă, aceea a raţiunii. Un roman în flăcări.