Mihaela Ursa este critic și teoretician literar, profesor prodecan la Facultatea de Litere din Cluj. Domeniile sale de cercetare includ literatura comparată, world literature, teoria și naratologia, studiile transmediale. Printre publicațiile ei se numără volumele: Optzecismul și promisiunile postmodernismului (1999, Premiul pentru debut al Uniunii Scriitorilor din România), Gheorghe Crăciun. Monografie (2000), Scriitopia (2005, Premiul Asociației de Literatură Generală și Comparată din România), Eroticon. Tratat despre ficțiunea amoroasă (2012, Premiul pentru critică al filialei Cluj a Uniunii Scriitorilor), Identitate și excentricitate. Comparatismul românesc între specific local și globalizare (2013), precum și mai multe capitole în volume internaționale apărute la Palgrave, Routledge, Bloomsbury, Peter Lang.

*

Asemenea starurilor culturii pop, cărțile clasice străbat lumea însoțite de un întreg anturaj de adaptări, rescrieri, comentarii, despre valoarea cărora se poate discuta, dar care sunt, în primul rând, prezente și revendicative, modelând retroactiv textele-sursă. Când analizăm Shakespeare, Cervantes, Austen, nu putem face abstracție nici de exegeza lor istorică, nici de clișeele care le aureolează miturile în percepția culturală comună și nici de interpretările pe care le-au primit în adaptări pentru scenă sau ecran. Până și persoanele care nu i-au citit niciodată pot să-i identifice pe Don Quijote și Sancho Panza într-o imagine vizuală, se pot referi la bătăliile cu morile de vânt pentru a descrie un efort inutil, pot cita „a fi sau a nu fi” sau pot invoca analogic „mândrie și prejudecată”.

Câți cititori serioși, erudiți și antrenați cultural mai au astăzi Cervantes, Shakespeare, Austen, dar și Dante, Platon sau Rabelais? În mod cert, numărul lor nu este egal cu al celor care citează, referențiază în sens comun sau chiar cunosc anumite scene sau replici-cheie, participând la propagarea lor mai degrabă memetică și virală, decât culturală. Din acest motiv, cărțile clasice, departe de a fi simple texte, sunt mai degrabă megastructuri narative, în care ficțiunile sunt abordate prin lentila sau din perspectiva deschisă de această trenă perceptivă metacritică.

Mihaela Ursa