Românii sunt popor sud‑est european ca toate popoarele din zonă, pe de o parte, cu anumite caracteristici proprii, pe de alta. Nu sunt născuți să fie nici înapoiați și nici avansați, nici imitatori înnăscuți și nici originali din cale‑afară. Românii – oriunde s‑au aflat în sud‑estul european în Evul Mediu – au avut o civilizație a lor agrar‑pastorală și, de la o vreme, au dobândit conștiința dublei lor moșteniri, pe de o parte (prin originea romană, numele etnic venit de la Roma, limba romanică, creștinarea în latinește) occidentală, iar pe de altă parte (prin biserica lor de formă bizantino‑slavă, prin limba slavonă a cultului, a cancelariilor și a culturii scrise medievale, prin alfabetul chirilic folosit, până în secolul al XIX‑lea, inclusiv în grafia limbii române) răsăriteană. Din îmbinarea acestor două forme de civilizație europeană s‑au născut societatea, spiritualitatea și identitatea românească. În Transilvania, spre deosebire de cele două Valahii rămase libere sau autonome (în care stăpânii și supușii erau de aceeași etnie), peste autohtonii cuceriți s‑a așezat o pătură de stăpâni, de altă credință, de altă limbă și cu alte obiceiuri, care au înăbușit în mare măsură funcționarea societății locale, dar nu au putut‑o adapta pe deplin și nici eradica. Adunările cnezilor și nobililor (boierilor) români sunt o mostră de instituție tradițională românească transilvană, născută în cadrul „Romaniilor” sau „Vlahiilor” vechi, și adaptată apoi rigorilor impuse de oficialitatea ungară care adoptase modelul confesional și social‑politic central‑european (german) și apusean. Aceste instituții demonstrează deopotrivă rezistență și adaptare, tradiție și înnoire, exclusivism și acceptare, conservatorism și inovare, persistență întru etnicitatea veche și treceri spre o altă identitate.

Mulți contemporani se întreabă cum de românii, despărțiți și răzlețiți în atâtea realități politice distincte vreme de multe secole, și‑au păstrat identitatea, care a condus în Epoca Modernă la formarea statului național unitar. O explicație este „veșnicia născută la sat” – cum ar fi spus Lucian Blaga –, care a conservat tradiția, dar există și alți factori. Unul dintre ei este elita românilor. În ciuda unor impresii de suprafață și clișee, românii au avut întotdeauna conducători, chiar dacă unii au fost simpli preoți, iar alții, doar fruntași ai satelor. Din aceștia s‑au născut juzii sau cnezii, care și‑au ales ducii sau voievozii și s‑au strâns periodic în adunări, ca să se aleagă dintre ei cei mai buni, să se judece, să prevină încălcările, să facă petiții, să stabilească posesiunile și proprietățile etc., cu alte cuvinte, să organizeze viața și să protejeze comunitatea. Cartea aceasta cuprinde istoria unei părți a elitei românești, astăzi aproape uitată, care a făcut posibilă curgerea vieții noastre până în pragul mileniului al III-lea. (IOAN-AUREL POP)