Romanul Insula de apoi completează ciclul început cu Efectele secundare ale vieții și continuat cu Șapte Octombrie și Supraviețuire. Vlad Zografi îmbină observația lucidă, ironia și fantasticul într-o imagine pregnantă a obsesiilor, temerilor și speranțelor care însuflețesc spectacolul lumii de azi. Spiritul romanului e exprimat sintetic prin cuvintele unuia dintre personaje:

„Multe poate accepta sau îndura omul, le acceptă și le îndură uneori resemnat, alteori furios, dar există o limită absolută: n-ai voie să-i răpești speranța vieții de apoi.

Dacă s-ar convinge că viața de apoi e un basm, toate suferințele prin care trece ar deveni absurde, toate eforturile – inutile, toate idealurile – derizorii.

Ar cădea într-o depresie cumplită, s-ar revolta fără să aibă împotriva cui, n-ar mai munci, n-ar mai face copii, n-ar mai respecta legile și ordinea socială. Viitorul colectiv al unei omeniri lipsite de viața de apoi e un stimulent prea slab ca să ne lăsăm purtați de inerție și să funcționăm docili în continuare, din disperare s-ar dezlănțui haosul sau, tot din disperare, o disperare mocnită, am asista la sinucideri în masă, la apatie generală și la stingerea lentă a civilizației.

Numai că nimeni nu e sigur că viața de apoi nu există.

Ai vreo dovadă?

Ateii cei mai înverșunați, indiferent ce declară și oricât de sincere ar fi convingerile lor, păstrează în zonele obscure ale minții un germene rezistent de îndoială, care ar putea să nu iasă niciodată la suprafață sub o formă coerentă.

VLAD ZOGRAFI s‑a născut la Bucureşti în 1960. A studiat fizica la Universitatea din Bucureşti, iar în 1994 a obținut un doctorat în fizică atomică la Universitatea Paris XI, Orsay. A debutat în februarie 1990 în România literară, cu o povestire. A publicat proză (Genunchiul stâng sau genunchiul drept, 1993 şi Omul nou, 1994), apoi teatru: Isabela, dragostea mea (1996, Premiul Uniunii Scriitorilor), Oedip la Delphi (1997), Regele şi cadavrul (1998), Viitorul e maculatură (1999, Premiul Uniunii Scriitorilor), America şi acustica ( 2007, Premiul Uniunii Scriitorilor), Petru (2007, conținând variante revăzute ale unor piese publicate anterior), Toate minţile tale (2011). Petru a fost prima piesă de teatru românească pusă în scenă după 1989 la Teatrul Bulandra, iar spectacolul (regizat de Cătălina Buzoianu) a fost invitat la Bienala de la Bonn în 1998. În 2012 a publicat eseul Infinitul dinăuntru. Șase povestiri despre om, societate și istorie. În 2016 a publicat romanul Efectele secundare ale vieții (Premiul Observator Lyceum, 2017), apărut în limba cehă (traducere de Jiři Našinec, Editura Havran, Praga, 2019) și în limba sârbă (traducere de Ðura Miočinović, Editura Knjževna radionica Rašić, Belgrad, 2020). În 2018 a publicat romanul Șapte Octombrie.