“Sensul căutat, aici și în alte poeme ale lui Vasile Burlui, este substanțialitatea primă, primordialitatea esențială (apa, focul, pământul, vechimea dinaintea vechimii?) identificată în cele din urmă, firesc, în cuvânt. Dar, fapt constant în versurile acestui volum, adevărul apare rareori în ipostaze axiomatice. Mai înțelept este, pare a sugera poetul, să se înfățișeze în veșminte dubitative. Astfel sunt, de fapt, și „interogațiile” lansate de poezia lui Vasile Burlui: adevăruri exprimate sub forma întrebării retorice și rostite cu plecăciunea umilă a înțeleptului care crede tot atât cât se îndoiește și lasă în dâra de final a oricărei propoziții câteva puncte de suspensie reflexive..” Andrei Grigor