“Pana mea trudește deseori învecinat cu vâsla lui Caron, luntrașul apei morților. El duce. Eu duc. Încerc să nu mor, dându-mi bătaia inimii, din nou, copilăriei, tinereții și acelora care s-au oglindit, chiar și o clipă numai, în ființa mea de abur, umbră și lumină. De aceea, noaptea mă despart de drumul vieții înspre viitor, veghind la masa mea de lucru, aplecat asupra timpului. Alt văz și alt auz încep odată cu lumina lămpii, în afund de noapte și singurătate. Tot ce-a fost odinioară, iarăși e, cum bate din adânc de
mare clopotul cetății scufundate, cum cade din înalt de noapte steaua ce luci.”