ACEL TRUP AL MEU

Acel trup al meu pe care îl plimbam prin lume

așa cum plimbi un cățel în lesă la orele dimineților smulse vieții

nu era trupul meu cel adevărat

deși îl spălam cu dragoste, îl ferchezuiam, îi doftoriceam rănile

uneori îi mai făceam înadins câte una

ca să vadă oamenii că nu e al lor

atunci ei treceau mai departe înspre atelierul fotografului

cu gândul că mâine-poimâine le sunt gata și crucile

dar cu toate astea toată lumea dorea acel trup al meu

câte-o muierușcă, să-l atingă, așa cum atingi clapele unui pian

doctorii și câinii, ca să-l hărtănească,

popii, ca să-i cânte cântece de leagăn

nesuferiții ciocli, la gândul că vor mânca pe săturate colivă

de fapt, ei salivau încă de pe când mama era borțoasă

trucul cu rănile îmi reușea

e la fel ca noi, își ziceau liniștiți concetățenii

iar sufletul care îmi flutura legat de încheietura mânii stângi

îl credeau a fi un zmeu de hârtie, nimic altceva

câte unul încerca să-l doboare cu praștia spre a-l duce copiilor săi

dar s-au găsit destui care să creadă că e un aparat de zbor

ca unul din cele ale lui Blériot, făcute din sârme și din lemnișoare

taman bun pentru sinucideri, la o adică

ești găsit într-o dimineață zdrobit de pământ la o margine de pădure

și toată lumea va crede că ai fost un temerar

ce lăstăriș frumos va ieși din coastele lui ca niște seceri

vor zice culegând de prin ceață viitoarele moaște

celălalt trup al meu era neștiut de nimeni

pentru că îl țineam în sclavie pe o plantație de îndoieli deghizate în îngeri

și cum zburătoarele acestea nu există decât în țeasta mea

firește că de acolo se auzea freamătul de aripi

oamenii își roteau curioși capetele ca niște bufnițe

pesemne că se aud pleoapele paznicilor căzând, se mințeau

numai o femeie de fum țipa în gura mare

se credea sângele acestui trup al meu

și de aceea se dezbrăcase de toate amăgirile

pentru a-mi curge mai lesne prin vene

se lăuda că-mi colora felurit întunericul, ca un zugrav de biserici

și din pricina asta era privită cu milă

numai eu nu o priveam în niciun fel

de teamă ca nu cumva să mi se înfățișeze aidoma unei umbre a nimănui

gata să-mi hăituiască trupul cu dezmierdările ei cusute în căptușeala sorții