Dimineața era ca oricare alta. Deși soarele darnic stralucea puternic, colorand lumea și pamantul in auriu, nici rasaritul de la malul marii,pe care, in sfarșit, reușise sa il vada, nici oamenii din jurul ei, mai toți prietenoși, nu au ajutat‐o in lupta cu nefericirea.
Cu valurile in preajma și valsul mangaietor al marii albastre, nisipul inca umed de roua dimineții,pescarușii veseli și galagioși, Ana nu vedea nimic din toate astea. De fapt, iși ținuse doar promisiunea cu sine cand se trezise la ora cinci și venise pe plaja pentru a admira sosirea astrului,insa gandurile atat de apasatoare, suferința de neindurat o impiedicasera sa simta bucuria unei noi zile.
Se implineau doua saptamani de cand ajunsese in hotelul pe care il ura deja, caci prea era fara cusur. Camera era mereu curata, exceptand orele din zi ori noapte in care ea insași crea o dezordine de nedescris, parca pentru a testa harnicia, dar și rabdarea cameristelor. Spre disperarea Anei, femeile aveau rabdare cu carul. Apoi, bunatațile servite la masa, personalul amabil... Ei, bine, nimic, dar nimic din toate astea nu ii putea scoate din minte și din suflet, chinul singuratații. Si de ar fi fost numai singuratatea. Se intreba in clipa asta daca mai are speranța, caci se zice ca ea ramane intotdeauna, cand toate celelalte binecuvantari ale vieții parasesc omul. Iși gasea raspunsul pe loc. NU. Simțea durere, atat. Telefonul sunase in primele trei zile intr‐una, mesageria era plina cu ganduri bune, indemnuri pe care nu se sinchisise sa le citeasca pe de a intregul și desigur nu daduse curs vreunui apel.