Despre constelaţia Freud Adler Jung, cu psihologia lor abisală, nu s-a scris la noi cu atâta competenţă…; lucrarea celebră a lui Ludwig Klages, Spiritul ca tăgăduitor al sufletului, va fi cunoscută abia prin relatările de aici; asupra lui Nietzsche ca „precursor al psihologiei abisale“ nu se scrisese încă defel…
De câteva ori în cursul lucrării sale, autorul se referă, ca la un egal al clasicilor sau al cvasiclasicilor comentaţi, la Blaga, ajungând chiar până la a socoti, în legătură cu problemele inconştientului, că procesul de trezire a conştiinţei filosofice la reprezentanţii orientărilor abisale îşi atinge punctul culminant la Blaga cu a sa „noologie abisală“…
La fel va interesa, prin noutatea şi siguranţa interpretării ei, încercarea intitulată „O superstiţie a poporului român în lumina etologiei“. Folclorul şi basmele noastre pot fi cercetate şi altfel decât cu mijloacele etnografiei, mai ales în lumina ideilor veacului (inconştient colectiv, arhetip, psihologie abisală, simbolism), pe care un Mircea Eliade a ştiut atât de bine să le prefacă în instrumente de cunoaştere şi validare a culturilor folclorice. Autorul de faţă, interpretând cu mijloace moderne o superstiţie populară, reuşeşte să găsească înţelesuri în neînţelesul folcloric.
Constantin Noica

Dacă există într-adevăr o logică a inimii, cum gândea Pascal, atunci ambivalența afectivă este unul dintre capitolele sale importante. Vechii moraliști au înregistrat fenomenul cu mult înainte de apariția psihanalizei, dar formulările lor devin pe deplin transparente și se îmbogățesc cu sensuri noi abia într-o lectură psihanalitică.
Așa cum reiese din Totem și tabu, Freud a descoperit topografia bietajată a ambivalenței afective prin studiul nevrozei obsesionale. Excesul de afecțiune față de o persoană apropiată, care se manifestă în această disfuncție psihică, trebuie pus pe seama existenței unei dușmănii inconștiente inspirate de același obiect uman. […] Ca în atâtea alte cazuri, Freud regăsește la oamenii sănătoși ceea ce a descoperit la cei bolnavi.
Vasile Dem. Zamfirescu

În privința existenței unui instinct al morții, Konrad Lorenz, unul dintre părinții etologiei, laureat al premiului Nobel pentru cercetările sale, își exprimă în mod categoric dezacordul: „Această ipoteză străină biologiei este în ochii etologului nu numai inutilă, ci și falsă“. În cartea dedicată istoriei naturale a agresivității, de unde este extras acest citat, Lorenz nu mai consideră necesar să argumenteze falsitatea ipotezei freudiene, atât de evident i se pare neadevărul ei. Și totuși, de ce mor organismele vii, cum se explică faptul incontestabil că îmbătrânirea și moartea exemplarelor unei specii se produc în urma acțiunii unor cauze interne?
Vasile Dem. Zamfirescu