Volumul XVII din Jurnalul politic al profesorului Ioan Hudiţă cuprinde notaţiile sale dintre 26 aprilie şi 31 august 1946, patru luni dintr-o vară fierbinte şi secetoasă pe toate planurile. Guvernul Groza se află la putere de peste un an, ţara continua să se afle sub o ocupaţie dură, satisfacţia dată opoziţiei prin introducerea în guvern a doi miniştri reprezentând cele două mari partide istorice se dovedise formală şi fără urmări practice. Aparent, lucrurile îşi urmau cursul ca şi cum nimic nu s-ar fi schimbat, dar în fapt guvernanţii se comportau ca într-o ţară care le fusese încredinţată pe vecie. “Peste tot, nota Hudiţă la 25 iulie 1946, nu auzi decât blesteme la adresa fenediştilor şi a ruşilor”, adăugând că “de un timp încoace lumea începe a înjura şi pe anglo-americani, pe care îi învinuiesc de a ne fi vândut la Yalta”.

În ceea ce îl priveşte, el continua parcă cu încăpăţânare să nu accepte această ultimă teză şi să se străduiască să convingă pe inter­lo­cu­tori “că se înşeală complet”! Totodată, în mai multe rânduri însem­na în Jurnal fraze ca: “Oraşul e plin de bancuri şi epigrame, unele mai usturătoare decât altele”.

Dar evident, era vorba de o ripostă specifică timpurilor de apăsare, care însă era departe de a rezolva problema în sine !

Pe un fond de cumplită secetă ţara se găsea la o grea cumpănă. “Seceta face ravagii, scria Hudiţă la 17 august. O ade­vă­rată pedeapsă a Cerului”. Peste câteva zile, călător spre Fălti­ceni, înregistra “câmpurile… pustii” şi fântânile secate ! La 21 august constata în comuna sa natală Bogdăneşti că nu mai plouase de şase săptămâni şi că în jurul Fălticenilor nu se făcuse “niciun fruct, nicio prună sau nucă”. Secetei i se adăuga rapida devalorizare. Salariul său era de 416 630 lei, la care se adăuga tot din partea Universităţii o diurnă de 200 000 lei, dar preţurile erau într-o creştere nemăsurată. La 17 mai nota că pe un coş cu alimente (brânză, carne de miel, cireşe şi ulei) dăduse la Şte­fă­neşti, în preajma oraşului “aproape 200 000 lei”.La 1 august însemna că un vagon de lemne costa 760 000 lei , “aproape preţul casei când am luat-o în 1939”. O notaţie din 31 august semnala că izbutise cu sprijinul prietenului său maiorul Mihăilescu să achiziţioneze nişte carne în piaţa Matache Măcelaru, măcelarul nedeschizând uşa “decât la cunoscuţi de teama ruşilor”. Pe acest fundal de lipsuri, o călătorie la Beuca la moşia tatălui ginerelui său şi a fraţilor acestuia a reprezentat în vara lui 1946 o scurtă pauză agreabilă.

Jurnalul este dominat de problematica politică, internă şi externă. Partidul Naţional Ţărănesc se bucura de o mare popu­la­ri­tate, deşi perspectivele sale erau departe de a fi limpezi. Hudiţă notează cu vădită neplăcere conflictele dinăuntrul formaţiei căreia îi aparţinea. Deşi este subiectul unor atacuri neîncetate din partea presei guvernamentale, reproşându-i-se mai ales voluntariatul său pe frontul din Răsărit, Ion Mihalache produce multă agitaţie internă în partid, căutând să-şi pregătească preluarea preşedinţiei, deşi în mod evident nădejdile sale în circumstanţele date sunt utopice.

Tentativele lui Mihalache de reorganizare a conducerilor partidului în judeţe, stăruinţa sa pentru reprimirea “transfugilor” trecuţi de partea lui Carol II, silinţele sale de a fi acceptat ca succesor al lui Maniu provoacă opoziţia mai ales fruntaşilor ardeleni din preajma lui Maniu, la care este alăturat şi Hudiţă. Şedinţe de lucru, şedinţe publice, dejunuri, mese la Continental şi Capşa sunt dominate de discuţii nesfârşite şi în cea mai mare parte sterile, deşi partidul se bucură de o susţinere foarte mare. Maniu, care îl preţuieşte pe Mihalache şi are nevoie de el în partid, căuta să atenueze această stare conflictuală şi Hudiţă, ca şi în general Ghiţă Pop, caută să-l ajute în această privinţă. ”În realitate, înseamnă în Jurnal Hudiţă la 9 iunie, am început să mă cam plictisesc de atâta timp pierdut în reuniuni inutile din care nu iese nimic serios”.

Deşi este îngrijorat de ipoteza preluării conducerii partidului de Hudiţă, din vreme în vreme pusă şi de Maniu, Mihalache îl vizitează în mai multe rânduri pe profesor, interesat şi de a discuta situaţia externă, deşi unele întrevederi sfâr­şesc neplăcut, cei doi interlocutori dându-şi la plecare abia mână !Îngrijorările persistă, atât din cauze interne, cât şi a neputinţei de a influenţa situaţia internaţională. “..suntem prea mici, nota Hudiţă la 29 mai, ca să putem influenţa

cursul evenimentelor internaţionale de care este legată soarta ţării noastre”. Arestările legate de organizaţia “Sumanelor negre”şi procesul mareşalului Antonescu sunt de asemenea evenimente care intervin.

Hudiţă susţine cooptarea în delegaţia permanentă a lui Aurel Leucuţia, a lui Virgil Solomon, a lui Aurel Dobrescu, a lui Emil Ghilezan, a lui Ilie Lazăr, a lui Cezar Simionescu şi a doctorului Stăn­cu­les­cu. În mai multe rânduri, Maniu a revenit cu propunerea preluării con­ducerii partidului de către Hudiţă, considerat în stânga partidului, având în vedere “eventuala înţelegere cu Sovietele”, care ar deveni “indispensabilă” dacă anglo-americanii ar amâna confruntarea şi “ne-ar lăsa la discreţia lor”.