Ion

Ion de Liviu Rebreanu este considerat „o epopee a țăranului român” și primul roman obiectiv românesc în legătură cu care Tudor Vianu afirma că: „Niciodată realismul românesc, înaintea lui Rebreanu, nu înfiripase o viziune a vieții mai sumbră, înfruntând cu mai mult curaj urâtul și dezgustătorul.” În aceeași ordine de idei, Șerban Cioculescu vedea în Rebreanu „reprezentantul cel mai acreditat al epicii obiective cu caracter social”.

După ce, la începutul secolului XX, literatura română idilizase satul românesc, prezentându-l ca pe un spațiu pur, o lume a jocurilor, a tradițiilor și a libertății, Liviu Rebreanu, oferă prin „Ion” un roman modern, în stilul realismului dur „practicat” în literatura universală de mari scriitori precum Balzac, Stendhal sau Zola.

Apărut în anul 1920, după șapte ani de elaborare, între martie 1913 și iulie 1920, romanul a fost considerat de Eugen Lovinescu „o izbândă a literaturii românești”, care sincroniza astfel literatura română cu marea literatură europeană. Nu întâmplător cartea a fost văzută ca un eveniment de referință pentru destinul romanului românesc de mari critici literari autohtoni precum: Eugen Lovinescu, Perpessicius sau George Călinescu.

În anul 1940, cu patru ani înainte de moartea sa, scriitorul Liviu Rebreanu a publicat în Revista Fundațiilor Regale, sub titlul Mărturisiri, povestea nașterii și scrierii celui mai important roman al său și poate al literaturii române, Ion.

Geneza romanului este legată de trei întâmplări reale care l-au impresionat pe scriitor: imaginea unui țăran care a sărutat pământul cu o dragoste profundă; cazul unui țăran bogat care și-a pedepsit fiica rămasă însărcinată cu cel mai sărac om din sat - episod redat în nuvela „Rușinea” și discuția cu Ion Pop al Glanetașului, un tânăr foarte sărac, obsedat de dorința de a avea pământ din cuvintele căruia „se simțea o dragoste pentru pământ aproape bolnăvicioasă”. Din îmbinarea acestor experiențe s-a născut ideea romanului Ion, numit inițial „Zestrea”.

Înțelegând că problema pământului era esențială pentru viața satului românesc, Rebreanu a conceput un roman amplu, în care a inclus faptele reale de mai sus, care l-au inspirat, adăugând și povestea familiei de intelectuali Herdelea, pentru a surprinde drama intelectualilor de la sat, precum și o serie de amintiri pe care le păstra în memorie din vremea copilăriei petrecute la țară, la Târlișua, precum: petrecerea de la horă, scandalul, cheful de la cârciumă, bătaia dintre flăcăi, etc...

Teama romanului este universul satului transilvanean de la începutul secolului XX, în centrul căruia se află țăranul român care luptă pentru pământ.

Nicolae Manolescu considera că Ion este un roman doric, specific primei jumătăți a perioadei interbelice, care ține cont de reguli stricte de construcție. Romanul este structurat în două volume, „Glasul pământului” și „Glasul iubirii”, acestea fiind alcătuite la rândul lor din 6, respectiv șapte capitole, împărțite în 6 - 9 secvențe epice care contribuie la unitatea operei.

Liviu Rebreanu (n. 27 noiembrie 1885, Târlișua, Bistrița-Năsăud, România – d. 1 septembrie 1944, Valea Mare-Podgoria, Ștefănești, Argeș, România) a fost un prozator și dramaturg român, membru titular al Academiei Române. Este considerat, întemeietorul romanului modern în literatura română și unul din marii scriitori români din secolul al XX-lea. Printre cele mai importante romane ale sale se numără: Ion, Pădurea spânzuraților, Răscoala, Ciuleandra, Adam și Eva.