Stapanul absolut al universului liric eminescian este DORUL. Nascute din impulsul dorului nemarginit de a delimina increatul, lumile, lucrurile si fiintele vor pastra intotdeauna nostalgia dupa unitatea pierduta. Ai astfel, gratie mobilitatii interioare a continutului unei astfel de stari, care poate indrepta dorinta atat spre trecut cat si spre viitor, elanurile unui alt dor ce se manifesta impetuos ca o sete care absoarbe plasmuirile, vor avea menirea de a impinge cursul devenirii inspre o noua unitate: ...Spre echilibrul linistitei intocmele / Realearga tot ce este cu dor lung, nestins, insomn... Pana la realizarea acesteia insa, el devine factorul care determina si prezideaza implinirea destinelor omenesti la toate nivelurile, actul creatiei poetice si nepotolita aspiratie umana catre perfectiune. ...Dorul dupa ce-i mai mare / ...Dupa ce-i desavarsit. Astfel, cu o incarcatura metafizica si afectiva extrem de bogata, dorul eminescian ramane ceea ce a fost intotdeauna: totul, dar nimic delimitat cu margini precise.